Despre noi trei

Nici măcar furiile ei nu îmi erau destinate. Îmi vorbea – dar nu mie. Nu eram acolo, deși o ascultam, iar ea o știa prea bine. Vocea ei, poleită cu o folie subțire de ironie, aurită cu un fir de sarcasm, virând brusc spre dreapta din cauza furiei ori dând buzna pe contrasens, sub amenințarea unui trup omenesc ieșit cu bruschețe în orbitoarea lumină a unei anamneze rămasă fără explicație, atât pentru mine cât și pentru ea, ochii ieșind din orbite sub presiunea sângelui împins în toate sensurile de mareea izvorâtă din reașezarea fazelor inimii ei, ochii închiși pentru o clipă pentru a nu mai vedea ceea ce ieșise dintre buzele ei, buze cărnoase care se subțiau, uneori, supte spre interior de acea furie pe care nu o înțelegeam (dar pe care, după cât se vede, o observam știind că va trebui să o descriu într-o zi), sau se îngroșau, sugerându-mi că aveau să mă înghită, buze de ogru verde, buze de căpcăun negru înăuntrul căruia murisem de atâtea ori și renăscusem nu doar o dată, buze care desenau cu venin, verde venin, și mătrăgună, negricioasă și înnegrită mătrăgună, portretul meu în tușe pompieristice, îngroșate eroic pentru a scoate evidență trăsăturile care nu mă descriau în nici un fel, eu, comandant de husari întruchipat pe pânza ei verbală în ținuta unui mic tiran impunător, eliberator, majestuos, cu ochii înroșiți, bănuitori, buzele subțiate de vicii, eu, conchistador cu coiful aburit și opărit de transpirație și eșuat pe insulele Sfântului Duh ale Mării-Ocean, înfățișat ca un părinte fondator, încovoiat sub pudra orbitoare a propriei sale peruci, privind prin ochean buchiseala ilizibilă a declarației sale de independență, exhibată cu nerușinare ochilor veacurilor ce vor fi să vină, eu, nimic altceva decât ceea ce eram, dar orice altceva în afara a ceea ce spunea ea că aș fi fost, pentru că „altcineva” fusese astfel… O urmăream cu geloziile mele, o striveam sub povara culpelor ei, repetam fără să știu ceea ce ea tocmai făcuse, [decembrie 2006, dimineața]