Din circulare

[Urmarea din episodul precedent - Și apoi, fără să mai primească din partea lui Anton Platonovici decat salutul sec pe care chiar ea însăși i-l dăduse cu câteva clipe înainte, se duse în drumul ei.] Episodul IV Ãst’ timp, trei egiptologi dintre aceia care se aflau de față (al căror nume nu le cunoaștem din moment ce nu se distinseseră prin nimic altceva decât prin faptul că erau deja doctori în egiptologie, ceea ce, după cum se știe, nu e prea greu), au venit trăgând după ei o mitralieră Maxim, cu bandă rulantă. Cartușele ei aveau forma scarabeului sacru al zeului Horus, cioplite fiind după modelul piciorușelor de pisică de la Bubastis. Mitraliera era așezată pe un trepied al cărui piciorușe erau în număr de trei, meșteșugit lucrate încât să închipuie colonada de la Luxor și Karnak (sau poate Kerak?) ori (poate) șoldurile mărețe ale unei baiadere a cărei frumusețe nu a fost niciodată văzută sau admirată [-dar aceasta este o ipoteză recentă și eretică]. Punându-și pe cap masca sacrală a zeului Anubis, ca să nu fie recunoscut, unul dintre egiptologi instală mitraliera în poziție de tragere, mângâind nu fără o schimă perversă pe chip, cele trei piciorușe în formă de coloane de templu sait sau menfit (ori de șolduri de femeie). Ghidându-se după ceea ce vedea printre urechile măștii anubice a primului egiptolog, un al doilea egiptolog scoase un caiet de note și notă poziția țintelor alese cu scriere demotică din epoca celei de IIIa dinastii, în speranța că, dacă va fi interceptată de serviciile de inteligență inamice, mica foaie de hârtie nu va putea fi descifrată. Apoi, îngenunchind, oferă celui de-al treilea egiptolog prețiosul rezultat al calculelor sale. Acesta, continuând să se ghideze printre urechiușele măștii lui Anubis, dezlănțui un tir nimicitor asupra grupului care poluaseră sonor atmosfera calmă de la Cafeneaua Egiptologilor, secționând, tranșând, culcând la pământ și masacrând tot ceea ce vedea printre amintitele urechiușe. Apoi, fredonând un cântecel la modă, mușcă un cartuș de gheara sa de pisică bubastică și, cuprins de remușcări, îndreptă țeava Maximului asupra colegilor săi, și ar fi tras, fără nici o îndoială, dacă nu i-ar fi atras chelnerul locului atenția că în acest ritm Parisul va rămâne fără egiptologii care îl făcuseră celebru. Același chelner, înarmat cu un făraș și o mătură, se dezlănțui într-o operație cu mâinile curate de curățire a locului, eliminând până și amintirea celor ce cântaseră, întrucât el însuși avea de intonat un cântecel vioi și plin de veselie, fiind acompaniat de cei trei egiptologi care îi țineau isonul legănându-se pe călcâie și desenând în acuarelă autoportretul marelui faraon găsit pe insula Elefantina – ceea ce îi aminti lui Anton Platonovici de ziua în care – cu mulți ani în urmă- o întâlnise, pentru prima data pe Vera Magdalenovka: It’s (oh!) so quiet! (Hush! Hush!) It’s (oh!) so still! You are alone, And so peaceful until… You fall in love [-Zing! Boom!] The sky up above [-Zing! Boom!] Is falling in [-Zing! Boom!] You never been so much About a girl You wanna laugh, you wanna cry You cross your heart – And hope to die!- ’Till it’s over, and then… It’s nice and quiet, but soon, again, starts another big riot The devil cuts loose [-Zing! Boom!] So, what’s the use [-Zing! Boom!] of fallin’ in love?… Și-apoi? Odată Vera Magdalenovka plecată de acolo, ce îi mai rămânea lui Anton Platonovici decât să bea un butoi de bere vechi de pe vremea dinastiei a XVII-a, descoperit de unul dintre egiptologii prezenți în stratul de arsură mayașă de la Crocodilopolis, rumegându-și dorul, retrăind absența, așezat cum era chiar pe scaunul pe care stătuse draga lui dragă. Noi știm însă (dar nu ți-o vom spune), dragă Anton Platonovici, chiar dacă n-o vezi zâmbind, chiar dacă n-o mai simți venind, chiar dacă, chiar dacă nu înțelegi cum s-a întâmplat, chiar dacă amintirile au rămas de-acum cu voi, sărmane Anton Platonovici, chiar dacă nu-i mai poți vorbi, chiar daca n-o poți întâlni, chiar dacă nu te vede, chiar dacă nu mai crede, chiar dacă nu mai știe unde ești, chiar dacă o mai vezi trecând, chiar dacă la braț o vezi cu soțul ei mergând, chiar dacă din când în când privește înapoi, ce mult te-a iubit, sărmane Anton Platonovici, iar dacă ar fi fost ca tu să o știi la timpul tău, poate că viața voastră ar fi arătat altfel, acum. Ceea ce, însă, avea să i se întâmple lui Anton Platonovici rămâne încă un mister, inclusiv pentru autorul rândurilor de față, ca și pentru Anton Platonovici. Cine ar putea ști ce se va întâmpla în viitor, peste cinci minute, măcar, sau peste o oră? Iar dacă Anton Platonovici, direct interesat, nu a aflat-o încă, de ce ar fi mai breaz autorul său? Din aceasta dilemă nu putem ieși decât urmărind (cu ochii minții, și nu altfel) avatarurile eroului nostru în orele dezastruoase care au urmat întâlnirii dintre el și Vera Magdalenovka, prelungindu-se de-a lungul tuturor lunilor care s-au scurs de-atunci și topindu-se, deshidratate, într-un viitor incert despre care nimeni nu știe nimic, nici măcar unchiul curland al lui Anton Platonovici, cândva un cavaler leton cu multă stare care s-a dus toată pe apa sâmbetei mulțumită pasiunii sale pentru egiptologie și din care nu au mai rămas decât trei fete quechua (-sănătate!), bătrâne și urate, atât de bătrâne încât creditorii s-ar fi mulțumit cu trei șipuri din apa cea magicească de Samara, făcătoare de minuni, decât să le primească pe ele drept gaj că Anton Platonovici își va fi plătind vreodată datoriile pe care nu le contractase el, ci unchiul său, anume un cavaler smalandez, despre care toți vecinii se minunau cum ajunsese el să își piardă starea și sila adunate cu atâta truda de-a lungul a câtorva zeci de generații, și aceasta din dragoste pentru egiptologie și mumii proaspete, bașca încă vreo trei fete frizone, ramase urâte și bătrâne în ciuda tuturor eforturilor autorilor și ale lui Anton Platonovici, ba chiar și ale Verei Magdalenovka, atât de bătrâne și atât de urate încât… ajuns acasă, Anton Platonovici nu și-a revenit încă din aburii zilei și ai trupușorului Verei Magdalenovka, risipit ca vălătucii de transpirație de pe fruntea unui atlet grec în depărtare. S-a trântit în fotoliu, năucit, și ar mai fi zăcut acolo și în ziua de azi dacă nu ar fi murit între timp, de griji, de bătrânețe și de dorul Verei Magdalenovka (draga de ea!). Până atunci însă, cu ultimele puteri ce îi mai rămăseseră, Anton Platonovici și-a turnat ultimele picături din clondirul cu apa minunată și de minuni făcătoare din Samara, a plescăit din buze încântat, a înghițit totul cu un zgomot sec și dizgrațios pentru care altădată Vera Magdalenovka (-dar cine alta, dacă nu draga de ea?!) îl altoia cu ciocanul de bătut covoare drept în moalele capului încercând să îl învețe minte să se poarte cuviincios, căci altfel îl va părăsi începând de data viitoare, și se gândi că lumea nu se va fi sfârșit încă, nici lumea lui și nici lumea Verei Magdalenovka, și că, atâta vreme cât ei vor continua să viețuiască, nimic nu era pierdut și că, dacă va fi să fie, va fi. [Sfârșit] [Feodor Ilici Bolboresevski trase un căscat care îi mută din loc falca stângă așezându-i-o în schimb pe cea dreaptă la locul ei de cinste, întinse mâna după clondirul cu votcă gata-gata să își toarne un nou pahar, dar fu nevoit să observe mai întâi că i se terminase votca, apoi că tocmai cântaseră cocoși, și, drept urmare, tăcu sfios și se duse la culcare, gândind că urmarea povestirii pe care tocmai o scrisese ar trebui să arate cam așa: I heard it through the grapevine [-…not much longer would you be mine…] … sau… înfricoșata vedenie care i s-a arătat lui Anton Platonovici când peste el s-au fost coborat duhul apei de minuni făcătoare de au ajuns și văzut făcăturile lui Ucigă-l Toaca, el însuși, ba încă și pe ale lui Sevastița, Avestița și Aristița, care iaște muierile sale legiuite, încă și caznele cele de pe Lumea de Apoi și alcătuirea cea dintâi și cea de pe urmă a acesteia, care după ce s-au săvârșit și au fost văzut-o, s-au topit de nu i s-a dus amintirea nici cu trei butoaie cu zeamă de varză și apă de castraveți aduși de peste graniță, încă de Lipsca și Colojvar. Amin, tare înfricoșată vedenie au fost! Amin, amin, amin! ] {- Coming soon-} {V-a placut? criticile și iertarea și mulțumirea voastră, fără de care eu nu pot nici respira, nici trăi și nici fuma, sunt așteptate pe adresa redacției, de unde le va prelua secretara mea cea blondă, le va înmâna secretarei cele șatene care le va preda loc-țiitoarei mele cele roșcate pentru rezoluție, sperăm noi, de bun augur. De acolo, firește, le voi aviza și le voi ascunde în hrubele minții mele. Cu excepția celor mai bune, care vor primi ca premiu un raspuns în cadrul emisiunii: \"Cititorii au întrebat? Nu le răspundem!\". Am zis!}