Slove albe

tu nu te saturi niciodată să rupi cate o culoare din mine
să o pipăi să o adulmeci să dai de pământ cu ea
poate sunt un fel de balsam consumabil
un fel de adiere pe creștetul tău
o basma

tu nu te mai saturi niciodată să mă împături în patru
să mă ascunzi între clipe să mă arunci dincolo de tine
mă lansezi într-un hău imprecis sau mă depui
ca pe o floare suspendată
pe șine

în clipa asta m-ai rupt violet-indigo-bleu-marin nu mai știu
câte culori ți-au mai rămas să desprinzi cât să sorb
plesnetul tău blestemat în slove albe
și mersu-ți tărăgănat
de orb



Sub roțile ruginite ale unui an de fier apăsând cumplit pe șinele vieții mele
numai o intrebare cândva rotundă ca pleoapele uimirii unui copil mai fremăta.
In palmele lui inroșite orice cuvânt, orice zbatere sau orice interogație ingenuă ar sucomba.
Acum nu mai am nici o culoare
Acum, nu mai sunt
Acum chiar și cel mai firav gest,
moare: de ce?
și doare!


















9 dec. 02