jurnal pe 22 februarie, cu infime bizarerii, excesiv-obsesiva fobie de ridicol și mircea cărtărescu. anul era 2006, de-mi trecea prin cluj-napoca

așadar, diminețile noastre ar trebui să fie de un comun aproape jenant
cel putin eu, înaintea amiezei știu că nu funcționez la cote maxime
să trecem peste asta, despre dimineață voiam să-ți spun doar că m-am
trezit reflectând la tine, nu în mod excesiv, nu cu o emoție ieșită din
comun, ci mai degrabă gândul ar fi aidoma gestului frivol și cu siguranță
firesc de a te privi câteva clipe în oglindă, am bâjbâit trimițând un
document, apoi am lenevit cu retinele pe sub gene întredeschise, glisând
molatic pe câteva texte, o, nu, nu ale tale, nu, pe tine refuz să te recitesc
integral vreodată, îți spun ca să știi, de teamă să nu cad cu toată ființa între
paginile tale, de teamă să nu încep să te giubesc, cum, ilar, îmi vin în minte
cuvintele pereche rostite de personajul tzara în viziunea monei chirilă
la național, apoi m-am trezit tot în dimineața aceasta umblând buimacă după
ceva cumpărături, cu ochii mereu agățați pe diferitele cadrane de ceasuri
ivite în drum, calculându-mi timpul până la ora a doua după miezul zilei
unde, culmea e că n-am mai ajuns la destinația dorită în timp util, tot despre
prima parte a zilei o să-ți spun că din greșeală mi-am uitat mobilul acasă
așa că am aflat, of, așa de târziu că trebuia să fug de urgență la o tipografie
și să verific varianta unei coperți, care aștepta dintr-un moment într-altul să
prindă pe ea cerneluri, lucrați coperți pentru edituri, mă întreabă tipograful
sunteți designer, da și nu, îi răspund, frumoasă copertă, zice, doar că eu nu
pot decide singură, trimit așadar - uite cum mă bântuie astăzi cuvântul acesta
așadar - trimit în viteză un demonstrativ pdf, mă întorc dintr-un capăt de oraș
nu am studii de specialitate, răspund fotografului care-mi examinează imaginile
pe care le-am redenumit sub folderul artistice, interesante, zice, o să vă rog
să nu-mi mai puneți contrast, arată ca un filtru maroniu la developare și nu e ok, zic
între timp primesc sarcini să mai cumpăr câte ceva, intru în magazin, dau
bună ziua, dar manechinul mai necioplit sau mai turnat în plastic decât primitor
nu-mi răspunde, mama îmi observă fusta cea nouă bogată în catifea verde cu
șiruri de flori colorate, apoi începe să râdă isteric, de mult n-ai mai fost atât de
caraghioasă, de data asta chiar ai făcut-o, îmi zice, aproape dând într-o
convulsie nervoasă, arăți ca de la ușa cortului, ce porcărie ți-ai luat, ha, ha, ce
oribilă, insistă ea, îi bâigui, apoi, în grabă câte ceva despre gusturi, gesturi și
depresii, cu voce oarecum joasă, vreau s-o împac, te privesc, îmi iau oglinduța
în formă de poartă marocană, mă umplu de pastă de pix prin buzunarul drept
pastă care se tot întinde, precum o pecete a scrisului, pe degete și chiar pe
unghii, încerc să mă spăl, deși știu că degeaba o fac, ies în cele din urmă, ca o
tornadă verde, catifelată, plouă mărunt dar nu e rece, uite ieduțul mic, mama
ieduțuleeee, mă strigă un copil, amintindu-mi că sunt persoană publică printre
copii, părinți, ascultători, bunici și educatori, să fii cuminte, zic, hrănesc cu stixuri
un cățel vagabond, am eu slăbiciunea să îmblânzesc fiarele adăstate în biete
necuvântătoare, dar mai ales în oameni, doar că regula domesticirii se schimbă
radical la bipede și tot nu mă lecuiesc, trezindu-mă, fără excepție, lovită din spate
sunt sigură că și ție îți plac ființele nevinovate, fără grai, la jumătatea drumului
spre litere cad, îmi julesc mâna stângă, îmi scrântesc glezna, care se umflă de
ciudă, poate pentru că o tratez cu toată indiferența, coridorul e plin, sala, ticsită
mircea cărtărescu încă vorbește, îi recunosc glasul, mai plăcut decât pe
înregistrările levantului, s-a întors la cluj acum, după vreo 15 ani și la
întâlnirea cu el au venit nesperat de mulți iubirori de literatură, o persoană
iese din sală, intru și-mi fac loc, abia aud câte ceva, apuc să fotografiez, însă
în pripă, e trei și douăzeci, prind ultimele fraze pe care le cunosc pe din afară
aproape că le-aș putea rosti într-un cor pe o voce dublă - un scriitor trebuie să
fie modest pe din afară și orgolios pe dinăuntru - mai rămâne loc de câteva
cuvinte, despre falsa modestie, arghezi, camil petrescu și vocația scriitorului
valabil, cred că putem să ne oprim aici, spune scriitorul, mircea muthu încheie
și el prezentarea, se formează un cerc gros de studenți înghesuiți la autografe
cred că sunt aproape două sute de suflete în sala shakespeare, se îmbulzesc
urmează un curs care întârzie, observ un mare scriitor actual, după cum se spune
mă vede și el dar nu se obosește să mă salute, mojicia se simte la ea acasă în
sinele acelui prealăudat și preabețiv scriitor de versuri șocante,
înaintez, mă ambiționez să nu șchiopătez, stau la
coadă printre studenți, îi ofer lui cărtărescu volumele suse și mirescu
întind travesti, pentru mine, zic, enciclopedia, tot pentru mine iar nostalgia
abia desprinsă de la suflet, îngălbenită în doisprăzece ani de uimire, primește
și ea însemnele autorului, puțin surprins, pentru adina pe o carte străveche scrie el
e preferata mea, mi-e la inimă, îmi vine să-i spun în timp ce semnează, dar
n-am tupeu și n-aș suporta să par penibilă, așa că tac și-mi fac un fel de
remember sumar, mă gândesc că poate n-aș fi scris proză vreodată fără
tine și paginile scrierilor tale, că arta dialogicului o stăpânesc de când
l-am înțeles și citit pe călinescu în liceu, apoi că teatrul m-a învățat să
animez personaje, eco, să găsesc răspunsurile despre mistere mai aproape
de mine decât de miraculos, că merg pe mâna psihologismului dostoievskian
că în iubire pot fi și am fost trădată, precum înfăptuirea meteorologulului
din tratamentul lui nedelciu sau că fără sinceritate nu poți să însemni ceva, cam
asta e, sunt deocamdată un soi de scriitor fără patalama, un ipotetic scrib
fără faimă, cu manuscrisele zăcând prin sertare, pentru că lucrez în cultură
și salariile sunt cum știm, din ele mai plătesc și rate, mă așez într-o bancă
și aștept nu știu ce, nu mai fac fotografii, să nu cumva să par penibilă, văd
că mă obsedează și cuvântul acesta, într-adevăr cărtărescu arată cu vreo 15
ani mai tânăr decât este și bineînțeles că i-am citit printre rânduri secretul
e tânăr, un tip obișnuit și cu bun simț, arată firesc în puloverul lui cărămiziu, nici
eu nu-mi arăt vârsta în unele ipostaze și cică nu s-ar vedea prin câte am trecut
în ultimii ani, se zice că ar fi din pricina lipsei de vicii, această mână care se scrie
nu știu în ce chip, absolut neprogramat, se atinsese de acea mână care se scrie
a mea era însemnată cu pastă de pix și uitasem, ar fi trebuit să o ascund, ce
jenă mi-e sau invers am putea zice, mâna aceea care se scrie se atinsese de
mâna aceasta care se scrie și ea de-și poartă stigmatul în pastă albastră de pix
penibilă, nu, nu, nu, dacă m-ar cunoaște, ar intui că nici o clipă nu m-am
gândit că se vor atinge, dumnezeule ce penibil, mai stau până la final cu
întrebările în gât și mă gândesc cum să-i iau un interviu, mă gândesc că
aș fi putut să-i adresez sau să-i scriu câteva cuvinte zăcute în mine de-a
lungul a 12 ani, de când îl citesc, apoi îi văd, trec cu toții pe lângă mine
scriitorul, gazdele, cesereanu cu braga și jurnaliștii se retrag, ar trebui să mă
afiliez grupului, gândesc, dar n-am tupeu, de unde naiba se poate cumpăra
tupeu, desigur, nu m-am dus pentru că din păcate lipsisem timp de o oră și
cincisprăzece minute, timp în care, probabil, scriitorul a mai răspuns și n-aș
vrea - din nou o să revin la acest cuvânt - să devin, cum ziceam, ridicolă
adresând aceleași îtrebări, îmi iau încetuț ființa la pas ușor șchiopătat
lăsând pe horea urme asimetrice de ploaie cu pași de cizmulite scalciate
putrate din mileniul trecut și-o adiere de organza, îndreptându-mă spre vreun
net, o voce dragă din canada, pe care doar o ghicesc a fi aceea, mă sună, tu
ești, nu te-aud, e zgomot în trafic, dar mă apropii de net, primesc confirmarea, când
o altă voce – de data aceasta e o persoană care-mi adoră de câțiva ani glasul
- o voce scrisă mă incearcă de probez gestul lui stéphane lambiel pe podiumul
argintului, ai trecut pe lângă mine ca o vijelie, mi-a spus, mi-ai dărâmat
geanta, ai intrat în sala shakespeare, în locul meu, am stat câteva clipe
în cadrul ușii, de unde te priveam, pareai stresată, însă doar prezența ta
atât de aproape m-a fericit și m-a umplut de energie pozitivă pentru toată
ziua, mi se spune, de ce nu m-ai tras de mânecă și de ce n-ai scuturat vijelia
aceea plină de nerv și stres, întrebam, pentru că arătam rău, mi-a răspuns și
colegii mi-au confirmat că am o privire oarecum pierdută în gol sau dusă, ai
intrat în sală în locul meu și bucuria vederii tale am luat-o cu mine, fără să-ți
vorbesc, iar acum, când te prind în direct și-mi răspunzi, îmi vine să sar în sus de
bucurie zice ființa înduioșătoare, despre care cred că mi-e scumpă și în
consecință, nu mă sfiesc să i-o spun, vino duminică să mă vezi, voi juca piticul
cel mic, doica și oglinda de aur, la 12 și-un sfert dacă ești, te voi introduce, să
ai loc în sală, ies din net, e seară deja, intru sub gang și luciul bisericii bob se
întunecă subit, mă simt ca în tunelul lui sabato, când observ că adâncul înnoptării
stradale se datorează curentului suspendat, ca pe vremea econimiilor de
odinioară, orbecăi câteva secunde în care te caut cu spaimă, respir ușurată
nu de teamă de întuneric, ci petnru că te regăsesc, alunec spre casă, o mașină
de spălat trotuare îmi udă glezna vineție, ar fi trebuit să umblu în mâini, mă
gândesc, mi-ar fi spălat palma dreaptă de urmele scrierii, aiurea, alea însă rămân
acolo să-mi amintească de tine, nu trece pe rosu, n-auzi, striga batranul pe care-l
poarta cainele si mai batran decat el, ai daltonism, you\'re beautiful, cant eu
masina teatrului imi clipeste din faruri, la colțul blocului meu a apărut o inimă de
graffiti, o salut și pe ea, îmi iau jurnalul pe genunchi și mă-ntind îmbrăcată
în pat, despre seara de 22 februarie nu am mare lucru să-ți spun, decât că
te-am purtat, prețios, cu mine, că prin tunelul întunecat mă destăinuiam
nu știu cui, poate mie și poate de aceea mă găsesc, mai ades serile, în postura
gestului însingurării prin scris, despre veșnica-mi antipatică și socială tăcere
geamănă fobiei de ridicol, pe care, iată cât de sincer și repetitiv o declar, ah
despre ziua aceasta de 22 februarie îmi notez chiar acum în jurnal, când mă
apropii de încheiere, câteva rânduri, fără să pot uita vreodată, că datorită ție
mi-am înțeles visele, mi-am exersat mâna cea albastră de scris și că azi ai venit
cu mine prin locurile de care-ți vorbeam mai sus, că poate vor trece mulți ani, poate vreo
cinsprezece până când, dacă voi trăi, bineînțeles, presupunând că, între timp
îmi voi fi vindecat fobia de ridicol și celelalte, voi organiza o întâlnire cu mine
apoi am să-ți mai spun că nu-mi amintesc să-mi fi recunoscut mai bine ființa
imanenta a înnoptărilor prin alte părți decât între coperțile și cuvintele tale
adâncă, străveche și pururi tânără nostalgie, de mircea cărtărescu




__________















si despre eveniment, mai multe detalii, aici:

http://www.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/cartarescu-radical-psd-este-ca-un-ghem-de-serpi/9427/50/