Dimineața porumbelului voiajor

Relația dintre noi s-a învechit

și nu poți spune că e ca vinul.

Noi nu trăim sute de ani

ca să decantăm ranchiuna, angoasele

și să ne lepădăm de toate datoriile.

În spațiul care ne conține

am unit linii paralele,

care, în fiecare zi s-au deformat

până la sugrumare, pentru că

arhivăm și stivuim totul

ca pe o mare avuție.

Trebuia să rămână doar iubirea

un tablou general, o icoană dacă vrei,

dar o băgăm în inimi

și o mânjim cu trudă și banalități.

Tu faci o cafea bună! Și o știi.

Suntem rege și regină în camera asta obosită, în care, dialogul a devenit instrument legislativ

al noutăților din ecrane.

Facem asta ca să ne mai trezim o dată

și încă o dată.

Poate...

Eh! Doar muntele ăsta a rămas răvășit

ca un culcuș cald părăsit în grabă.

Vorbim de războaie ca

despre cantitatea de zahăr din cafea.

Ne place.

Ne pune sângele în mișcare.

Sorbind, mai tăiem de pe listă

o destinație de călătorie și

toate devin paralele.

Eu zic să rămânem în pătratul nostru

deformat

până când spațiul ne va înghiți.

Găurile negre măcar promit

iubirea.