Poezie
Despărțirea de silabe
Editura TIPO Moldova 2002
9 min lectură·
Mediu
CÃLÃTORIE FÃRÃ BILET DE ÎNTOARCERE
Surprins, aplecat peste tine
găsește-mă surprins de ceea ce văd
fără nici o urmă de privire lăsată
pe trupul tău
asemenea urmelor lăsate în caldarâmul încins
de tehnica grea de luptă
scoasă la defilare sau chiar la război
găsește-mă surprins de lumea care mă știe
cum pot fi ținute minte
o adresă, un loc public, o bancă ascunsă
găsește-mă surprins de necunoscuții care-mi asigură anonimatul
liniștea clipei
de parcă în afara mea totul este clar
totul este vizibil, palpabil, revoltător de viu
atinge-mă cu mersul tău care mă înconjoară
și încercuiește-mi respirația, rostogolindu-mă
rostogolindu-ne ca un bulgăre de zăpadă
găsește-mă lângă gleznele tale
acel fir de iarbă pregătit să fie păscut de-mbrățișare
ars de trupurile încinse, călcat de șoaptele grele și pătrunzătoare
dar niciodată pierdut acestui poem
scris pe singura oglindă prin fața căreia treceai
din când în când
pentru a-ți contura ochii și buzele
pregătindu-te a lua forma atingerii mele
POEM SMULS DIN GREȘEALÃ DIN ȘEMINEU
nu mai alerg după tine cu trupul arzând
m-au confundat pompierii cu o închisoare în flăcări
cu prizonierii încătușați - fumegând
cu celulele reci – dogorând
nu mai alerg după tine cu trupul pierdut
m-au găsit cercetașii la marginea versului
prădat ca un tren
prădat ca o bancă
cu brațele larg desfăcute – cât să-mi cuprind părăsirea
nu mai alerg după tine - din lipsă de trup
mi-e trupul străin
oprit înaintea gestului
ca un cuvânt strigat într-un telefon cu firele smulse
ca o imagine fărâmițată de lipsa antenei
mi-e trupul pierdut printre nimicurile tale
strălucitoarele tale nimicuri ce te ajută
să-și conturezi ochii și buzele și provocarea
CREDINÞÃ OARBÃ CU BASTON DE FILDEȘ
am crezut că fiecare întâlnire poate fi
regăsirea
am crezut mai mult în cuvânt
decât în Dumnezeu
chiar și pentru că la început a fost Cuvântul
am crezut că flacăra mistuitoare
nu poate fi o pedeapsă
cum nici atingerea nu poate fi o depărtare
am crezut mai mult în necuprindere
chiar dacă îmbrățișarea
a scos din noi poemul acesta
sugrumat și orb
CREȘTERI ȘI DESCREȘTERI DE IMPERII
am încercat să-mi construiesc din tine un imperiu
uitând despre creșterea și descreșterea clipei
am încercat cu tine înflorirea
uitând despre căderile de frunze
am încercat să-mi pun fericirea pe limbă
uitând despre gustul tentant al otrăvii
uitându-mă dincolo de privire
cum luptătorul din mine
mă uită pe marginea versului
pradă ție
ÎN APROPIEREA SÃRUTULUI NOSTRU
CINEVA A PUS UN BINOCLU ÎNTORS
m-am apropiat de poemul acesta
cum doar o flacără se mai poate apropia de apă
erai pierdută-n imensitatea ochilor tăi scăldați
sau oceanele Planetei să fi fost absorbite de ei
sau poate roua
să-ți fi fost lăcrimată de dimineața aceea
oricum m-am aventurat înspre ei
chiar dacă cunoștințele mele de navigație
se rezumau doar la naufragii
doar la ceea ce trebuie să faci
în caz de înec
atunci am înțeles de ce flacăra nu rezistă în apă
de ce ziua nu rezistă în noapte
de ce lacrima ta nu-mi suportă atingerea
atunci am înțeles că de fapt
ochii tăi imenși erau bolta albastră de deasupra mea
iar lacrimile căderi de stele erau
atunci am înțeles că de fapt
malul care mă pierde de tine
era construit din îmbrățișările noastre
zidindu-ne într-o nebunească atingere
cum doar răsăritul și apusul
mai pot împreuna pe cei ce nu se-ntâlnesc niciodată
eram singuri în imposibilul nostru
lacrima ta înflorind din flacăra mea.
POMUL DE CRÃCIUN
un joc de umbre îți furase trupul
a început lumina să cadă peste noi
simțeam cum din adânc ne părăsise lutul
și-n haine ne-ntâlneam de-a dreptul goi
priveam la Pomul de Crăciun
cu globurile sale scânteinde
intram în lumea magică a clipei
când începea tăcerea să colinde
eram atât de-apropiați de pom
că acele în noi își furișau durerea
pereții camerei se năpusteau pe jos
și-n aer din lumină curgea mierea
nici nu ne mai găseam printre priviri
din Pomul de Crăciun refugiu ne-am făcut
erai o luminiță, eram un glob umbrit
eram sfârșitul care începe din sărut
CU GENUNCHII ADUȘI
CÂT MAI APROAPE DE REALITATE
pe ultima coală de hârtie
nu poți să scrii decât rugăciuni
să te rogi ca telefonul să nu-ți sune
să rămâi doar cu tăcerea cuvintelor nerostite
atotcuprinzătoare și atotștiutoare
singurătatea ta să te acopere precum un frumos ambalaj
ți-a ascuns răspunsurile la întrebările fundamentale
despre lume și viață
despre mister și lucruri banale
oferindu-ți-se sub forma ispitei
protecția maximă a secolului
un cauciuc pentru liniște ta și a semenilor tăi
să te rogi ca prietenii să-ți uite adresa
să te confunde cu locul viran din cartier
cu ultimul abandonat în gheena de gunoi
să te rogi pentru băieții de cartier
pentru fetele de cartier
pentru mamele de cartier mult mai îndurerate
decât le-a fost durerea nașterii acestora
mult mai îngrijorate pentru ei
decât au învățat ele ce este o grijă părintească
să te rogi să nu te tulbure cu nimic sfârșitul lumii
atâta timp cât lumea ești tu
iar cea de dincolo de tine nu poate fi decât o mare aglomerare
o mare harababură, o mare înghesuială în care
fiecare încearcă să se privească cum arată în ochii aproapelui
ai vecinului care-și omoară capra să-ți facă în ciudă
să te lipsească de reacție, de obiectul tradițional al muncii cotidiene
să-ți dea voie să te mai ocupi și de tine
și de singurătatea ta ajunsă un fel de băiet de cartier
cu nopțile date peste cap și pline de gel
și plină de cercei și de tot felul de cuvinte sacadate
să te rogi pentru șoapta care de mult a asurzit
pentru gestul de a te primi înapoi acasă
de a-ți reveni la poemul părăsit și hăcuit
cum doar pruncii mai sunt aruncați înaintea nașterii
sau chiar și după aceea.
să te rogi pe ultima pagină să nu uiți ce-nseamnă
această despărțire de silabe
acest pas înapoi necesar privirii
acest vers în spatele căruia mi-am pus toată agoniseala
pe tine, cuvintele și nebuniile noastre
să nu uiți că între două silabe este loc pentru toți
pentru tot ceea ce s-a spus
dar mai ales pentru ceea ce încă nu s-a spus
dar mai ales pentru această lungă tăcere.
și dacă nici un sunet nu te mai găsește
dacă nici o rugă nu te mai cuprinde
roagă-te pur și simplu
căci oriunde te-ai afla
rămân rătăcitor prin tine.
CLIPA DE GRAÞIE ÎN ADIDAȘI
ți-ai învățat pașii să țină minte pe de rost alergarea
să fugă înainte ca inima ta să exclame
și nu ți-ai dat seama
că la fiecare revenire rămâneai mai subțire
și nu ți-ai dat seama
că la fiecare îndepărtare rămâneam mai subțire
într-un târziu, de atâta alergare
erai mai mult eu decât tine
eram mai mult tu decât mine
și atât de străini cu noi înșine
și atât de stăpânitori împreună.
ȘOAPTÃ ZIDITÃ ÎNTR-O SECUNDÃ DE NOPATE
atât a fost să fie
și poate ar fi fost mai mult
dacă nu te-aș fi întâlnit
și poate ar fi fost mai puțin
dacă nu mai fi întâlnit
nebunia de a fi împreună a fost să fie
nebunia de a exista într-o lume nebună a fost să fie
refuzul de a părăsi cuvântul asediat a fost să fie
arderea poemului pe trupul tău a fost să fie
și poate ar fi fost mai mult
și poate ar fi fost mai puțin
dar ce mai contează ce ar fi fost
când de fapt ceea ce este seamănă atât de mult
cu nașterea și cu moartea, cu viața de zi cu zi
cu strada, revoluția, cu ultima frunză uitată de cădere
a fost să fie atât cât să ajungă
pentru acest poem mărturisitor
cât să ne ajungă din urmă
trupurile noastre povestitoare
de iubiri nemărturisite
Cu spatele la mine coborai în oglindă
din epiderma ta am încercat să-mi fac ascunzătoare
să-ți intru pe sub piele mi-am dat noaptea peste cap
transformând-o într-o serioasă zi de lucru
într-o nebunească poveste de dragoste
pe spatele tău am început să-mi zidesc poemele
în formă de templu
și clopotele tale pe dinăuntru băteau
a vecernie, a rugăciune, a iertare
și-n mine Soarele ținea discursuri despre nisip, trupuri și mare
chiar dacă noaptea ajunsă-n miezul zilei
încerca să-și ponteze ore suplimentare
O biserică cu sânii dezgoliți
obsesia clopotelor s-a oprit între sânii tăi
acolo unde toate privirile se adunau
cum de fiecare dată în jurul evenimentelor
se adună o mulțime de gură cască
cum în trecut
lume multă se dădea în bărci
se învârtea în lanțuri
fără a-ți neglija zvâcniturile
acolo unde mă așezam între două iubiri
să-mi scriu poemele sociale
singurele scrieri ce-mi invocau aglomerația sânilor tăi
ca fiind necesară întocmirii listelor cu revendicări
Privindu-te dintr-un copac supus tăierii
dacă pântecul tău nu ar fi
centrul Universului
atunci nimic nu și-ar mai găsi
echilibrul – totul ar fi prăbușire
nimic din ceea ce am ajuns să fim
nu ar mai mișca tremurul sub atingerile noastre
nu ar mai produce iubire din respirația confiscată la vamă
din geamantanele contrabandiștilor
Fără cuvinte, în vârful degetelor
aici mă opresc cel mai des
cu mâinile sub formă de treierătoare
strângând roadele fructului interzis
există o dimensiune a lumii
care se naște și se oprește aici
chiar dacă mișcarea coapselor tale
este în stare să provoace lumea
de la nevinovatele ieșiri în stradă la revoluții.
Interzis cuvintelor sub 18 ani
undeva ascunzi semnul dezlănțuirii
dar și al apropierii malurilor
a tot ce este materie surprinsă în mișcare unduitoare
sau poate fi fântâna
din care nașterea își astâmpără setea
și noaptea
Întoarcerea din oglindă după o noapte albă
dacă glezna nu ți-ar despărți talpa de coapsă
atunci sigur eu ți-aș fi gleznă
sigur eu aș fi unduirea mersului tău înspre mine
așa cum și tu poți fi
poemul meu călător
pe acest drum al trupului fără de întoarcere
care cu fiecare recitare devine mai mult al tău
decât a mai rămas să-mi aparțină.
001309
0