Clopote pentru amandoi

PREA MULTE DIMINEÞI PENTRU O SINGURÃ ZI

(Răscolind după cei acoperiți de vârstă ca de mormânt / mi-am găsit primii mei blugi, tăiați de milițianul de cartier)

1.

(Piața Publică a Orașului a fost blocată cu mașinile Detașamentului de Pompieri. Tulumbele și-au ocupat poziție de tragere. Ferestrele celor două hoteluri ascundeau oameni în poziție de tragere. Anumiți trecători au luat și ei aceeași poziție de tragere. Într-o asemenea extraordinară, fantastică și senzațională încordare, femeia în roșu, cu pălărie și tocuri, cu șoldurile în funcțiune și sânii dați în balansoar, a transformat întreaga poziție de tragere într-o \"tragere cu ochiul\", prelungită mai apoi în fatala \"tragere de timp\", mult mai periculoasă decât \"tragere la măsea\". Astfel s-a ratat începerea Revoluției).

Am început să cred cu totul altceva despre poemul nescris

despre strigătul înghețat / rămas în fața cuvântului

eram singura șansă de-a ieși din păcat

singura șansă de a duce iubirea la tâmplă

înspre trupul ce-n mine-și tăiase uscat

nu privirea-napoi îți salvează memoria

dacă glezna femeii este templul iubirii

ochii plini de răsuflarea întoarsă la mal

orbiți mă priveau negăsindu-mi poporul

pe cine să conduc dacă nimeni nu se află în urmă

dacă nici în față nimic nu se află

cămașa de noapte sub care orizontul respiră

poate fi un popor... subjugat de poemul nescris

înspre larg ochii mei pietruiau o cărare

apa mării se trăgea într-o parte supusă

ca mulțimea condamnată de-a trăi doar în vis

prin golul sub care orizontul respiră

poemul nescris mi-a pătruns în silabe

eram ca un pântec din care-a pornit

Ilustra Mea Singurătate

2.

(Toate ferestrele au fost ocupate. Fiecare perdea avea ochii larg deschiși. Cele mai sensibile își țineau draperiile trase. Strada dădea în clocot. Spumega. S-au scos toate rufele murdare. Era o hărmălaie de nedescris. Milițianul de cartier s-a dus la milițianul de oraș să-l întrebe dacă au și ei voie să-și scoată rufele murdare. Au mers împreună la milițianul de județ. Aici mulțimea a început să-i dezbrace. Orașul duhnea a groapă de gunoi, a groapă comună, a cine sapă groapa altuia, cade el în ea.)

Ajuns pentru fiecare atât cât ține nevoia

cât poate păstra îmbrățișarea-ntre trupuri

fără mirosul furtunii, fără fierul revoltei

ca o pâclă de praf odihnitor

liniștea amorțise în sânge mișcarea

faptele mari stăteau stivuite în beciuri

în adâncuri / în cântecele pedepsei

prea multe dimineți pentru-o singură zi

(pentru o singură zi pierdută și ea)

cu storurile trase casa plină de silabe

părea o noapte uitată în veșnicie

o noapte în care poemul nescris

el singur începea să se scrie:

3.

(\"Alo, alo...\" Mulțimea căuta un cal maro. În baie, simplul cetățean își freca nevasta pe spate. Ea stătea ghemuită și însingurată. Inlăuntrul ei spermatozoidul se întâlnise deja cu ovul. El nu știa nimic. O freca pe spate. Așa cum nu avea habar ce-i ascunde femeia, tot așa nu avea habar că în timp ce el intrase în apă până la cot, regimul căzuse. Fereastra din baie, închisă și aburită, urma să fie spartă pe altarul Revoluției.)

Deschide fereastra / așa cum ai trage cu o veche armă

durerea luminii este durerea fierului fumegând

sub gene păianjenii ți-au bandajat o rană

răscolindu-ți privirea / devorându-te-n gând

imperiile întunericului din ochii închiși

destrămate se pierd prin bucuria Nebunului

orizontul îți pare ghilotina care a stins

țigara pornită în căutarea scrumului\"

4.

(După trecerea primului val de țigani a urmat al doilea val de studenți, apoi Al treilea val, de Alvin Tofler. Clasa muncitoare venea gâfâind cu steagurile găurite. Mașinile claxonau într-un oraș în care \"Claxonatul era interzis\". \"Nu-i a bună\", spuneau bătrânii și activiștii. În beciuri, după perdele, sub paturi, acolo a ajuns siguranța noastră națională și tot acolo i-a prins Revoluția pe singurii îndrăgostiți din oraș, care, pentru a supraviețui, își închiriase patul Capelei municipale)

Dă-mi voie să nu strig

să vin ca un deșert fugit de-acasă

cu-piramidele-adăposturi pentru frig

iar trupul tău lucind să-mi fie coasă

dă-mi voie să dispar

ca un penel ce și-a pierdut culoarea

pictând cu sânge numărul pe zar

în trupul tău zidindu-mi închisoarea

dă-mi voie iar să fiu

o trecere prin mine spre banal

iluzia de a rămâne viu

dă-mi voie larg, dă-mi voie mal

poemul mă atacă să îl scriu

5.

(Cerșetorul din colțul \"Independenței\" a fost prins de vârtej. Mărunțișul milei celor fără de speranțe i-a fost împrăștiat ca un pumn de sămânță aruncat în brazdă. Din strigătele străzii încerca să înțeleagă ceva despre o anume vreme care tocmai sosise. Gata cu sărăcia, gata cu cerșetoria, \"Jos Comunismul!, Moarte Dictatorului!\" Acum e acum. Oamenii vor avea bani, iar cerșetorii vor deveni și ei oameni la casele lor. Așa s-a și întâmplat.)

A fost legat nu de cămile

de valurile timpului a fost răstignit

și evenimentele trăgeau de el în toate părțile

mai întâi ridicându-l peste cele ce nu săvârșise

arătându-i-le într-o sinistră părere de rău

apoi adâncindu-l

în teroarea dezlegată la pește

înspre partea Apusului apele îl smulgeau

ochiul ajunse singură corabie fără stindard

înspre partea Răsăritului apele continuau să-l înece

până când

toată îmbrățișarea și nesfârșita libertate

i-au redat răsuflarea.

6.

(În Piața Publică mulțimea a început să asculte cuvântări. Fiecare avea să spună câte ceva. Se scandau în cor noile lozinci. Cei mai mulți gustau bucuria fără a mai citi \"modul de preparare\". O consumau crudă, luată direct din stradă, de la comercianții ambulanți, aceleași persoane specializate în a vinde gogoși populației. Fiecare cetățean bucuros își făcea guvernul său, programul său de guvernare, prioritățile sale. Piața Publică a orașului devenise o reuniune de guverne reduse treptat la \"executivul\" Astăzi dai tu de băut!)

Iubito vino iar să ne-nvârtim bezmetici

doi pași pe-această lume și unul pe cealaltă

trec filosofii lumii scăpați dintre eretici

de umărul ce roata carului mare saltă

aruncă-n mine noaptea un Răsărit de Soare

stau aplecat / adânc / plecarea-mi este vie

dau filosofii lumii Morții câte-o scrisoare

și-n tine dansul arde și-n mine dansul scrie

ca o mărgea Pământul lucește dintre sâni

iubito lângă trup ești axioma lumii

din talpa lor cad umbre culese de nebuni

atingerea foșnește în coapsa ta surpată

tangouul nopții crește îmbătrânind parchetul

doi pași pe-această lume și unul pe cealaltă.

7.

(Hărmălaia a dat bice entuziasmului. Animalul, domestic și pașnic până atunci, s-a ridicat în două picioare, nechezându-și libertatea de a mânca jăratec. La început s-a dat vina pe Revoluție. Clopotele de la Nôtre Dame au bătut pentru români. S-a trecut la împușcături, morți și victime nevinovate. Teroriștii au fost inventați pentru a exista un dușman palpabil. Pe atunci comunismul era peste tot și va rămâne \"Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte\" a românului. Furia a pus cartușele și tancurile pe foc, declanșând mascarada și Punctul 8 de la Timișoara)

Departe să fim de exaltare

departe de miez de arsură

să deschidem ochii în Constelația Frigului

și îngerului smoală să-i punem pe gură

să-ncercăm a da Pământul de-a dura

pe pântecul tău măsurând apoi urma

și dacă la talpă îți vine măsura

îți voi pune-n picioare întreagă Natura

8.

(Securistul de cartier a fost prima stafie a noului regim. Cea mai la îndemână ființă asupra căreia a tăbărât furia mulțimii. Era \"capul tuturor răutăților\". Canalia. Începuse vânătoarea de vrăjitoare. Momeala a fost apucată. La celălalt capăt Istoria făcea {coala de conducători cu fiecare amator ajuns pe soclul unei statui. Doar iubita mea a rămas lângă pian surprinsă că \"Do\" de sus nu căzuse, încă.)

Iubita mea albastră și concretă

cât o documentație secretă

am stabilit să fii adiacentă

unghi de vedere sferă influentă

căutător prin părul tău de clame

ard infinitului pe ceafă două palme

țin soarele o noapte în picioare

iubita mea albastră închisoare

latră un câine câinele din noi

prin tine urcă ochii ispititori de goi

iubita mea albastră peste zei

din patrie îmi faci un buzunar cu lei

9.

(Armata a început să întoarcă armele, așa cum o mai făcuse în \'44. Din balcoane se striga în capul mulțimii \"Armata e cu noi!\" Ocupând CADA, maiorul de serviciu, cu diagonala pe el, tocmai își săpunea ochii și urechile. Mulțimea a primit vestea cu mult curaj și cu morții particulari aflați încă pe năsălie. \"Dacă nu mai pușcă-n noi feciorii înrolați, cine... Doamne iartă-mă, ne crește producția de morți \"de-ai noștri\" pe cap de locuitor?\" La această întrebare răspunsul a fost confiscat și dus în cancelarie, pentru prima ședință cu părinții celor uciși)

acele arderi rotunde

prin care albastru în ochi se transformă

nu sunt decât prelungirile blestemului îndreptat înspre tine

cum numai poemul nescris

poate fi o prelungire a inimii

îndreptată spre Piețele Publice

10.

(Cei din primele rânduri, de la balcoane și \"Case Pătrate\" se felicitau reciproc pentru trenul pe care l-au prins. \"Gata, demnitar m-am făcut, ministerul mă-si de viață tocită! Ceaușescu mă mai dă jos, că celorlalți nu le datorez nimic. Ei îmi sunt datori mie. Prin mine au ajuns domni\". Astfel strigau unul altuia, baricadiștii, în timp ce iubita mea deschidea congelatorul în căutarea \"ultimului pachet de carne raționalizată\")

Iubita mea în trenu-acesta ninge

din ochii goi se-anunță înghețare

și călătorii-și fac din bulgări sânge

și tu din mine tai cercuri polare

iubita mea e trenul spre nesomn

două locomotive trag deodată

de genele sub care stă un domn

cu viața smulsă și accidentată

iubita mea pe linia aceasta

gările-au fost deja desființate

și roțile-nvârtindu-se-au atins

dimensiunea armei încărcate

stai, nu-ncerca să plângi, iubita mea

se vor produce-n mine avalanșe

acceleratele vor deraia

pe lacrima blocată fără șanse

11.

(Hărmălaia, moartea și teroriștii au luat drumul Târgoviștei. Acolo s-a produs o împușcare prin spânzurătoare, scalpare, jupuire, ardere de viu, decapitare, înjunghiere. Toată furia poporului a ținut loc de judecători, evident prin cei care au ajuns primii la noul ciolan. Este poate singura măsură care, în acele momente de descătușare, ar fi fost luată, indiferent de judecători. Barajul răbdării s-a rupt, iar puhoiul nu a mai putut fi stăvilit, împușcând tot ce i-a stat în cale. Într-un respiro de țeavă fumegândă și înroșită s-a nimerit al dracului de bine momentul testamentelor cu învățătură de minte).

Iubito-mi scriu pe schele poemul de adio

cuvintele se clatină, pe-alocuri se dărâmă

plecarea mea din șpalt îmi aburește râsul

în locul meu vor sta familii de țărână

încăpător cum sunt un munte de relații

groparii vor săpa schimbând trei generații

sicriul meu iubito să fie de metal

și-n urma lui să cadă beton pentru fundații

prin Marile Panouri delimitând alcovuri

voi trece întrebare voi coșcovi pereții

o veșnică tristețe îndoliată-n alb

va transporta mașina la vărsătoarea vieții

iubito marea noastră cândva un zbor de presă

cutreieră odată cu mine prin structură

te roagă de balada acelor meșteri mari

să-ți crească-n astă noapte peretele pe gură

12.

(Nici de această dată nu s-a putut evita memoria lui \"A fost odată, ca niciodată...\" Momentul a intrat în Istorie pe ușa din față. Ușurarea lucrului câștigat a dat voie simplului cetățean de la Alimentară să se bucure până când a fost deșteptat de ceasornic, pentru rândul de la lapte. Natura nu și-a modificat ordinea anotimpurilor. Obiceiurile au rămas, de asemenea, aceleași. Altă Mărie s-a așezat sub aceeași pălărie, încercând, la început mai greu, să se obișnuiască, să facă față, noilor onoruri. Despre Revoluție nu s-a mai auzit nimic. Despre teroriști nu s-a mai auzit nimic. Despre comunism nu s-a mai auzit nimic. Despre Dictator se spune că a fost adus în Ghencea, mai aproape de luminile rampei. Hărmălaia a dat de înțeles, ca o concluzie intermediară, că niciodată nu poți pierde sau câștiga chiar totul. Tot timpul mai rămâne un motiv pentru moarte și supraviețuire).

Și toate cele ce au avut întâmplare și povestire

toate înțelesurile găsitu-s-au la față

și fără mască sau urmă de amăgire

au scris poemul ce nu s-a dat scris

cel pentru care femeia e o margine

un capăt de unde se poate-apuca

și se poate roti Soarele

și nicidecum Pământul

căci ce altceva se rotește în noi

dacă nu vinovăția faptelor noastre?!