Poezie
Recunoștință
1 min lectură·
Mediu
Când a plesnit butonul, ca să-mi desfac splendoarea,
Văpăile-i de sânge
jucându-le-n lumină,
Am învățat a râde, cum știe-a râde floarea,
Și-am început a plânge -
tot fără de pricină.
Eu râd, c-așa mi-e felul, așa sunt eu zidită,
Și plâng pentru tortura
ce-mi crișcă-n mădulare,
Dar îi ghicesc misterul - da, vreau să fiu iubită -
Păcat că nu am gură,
să-l strig cu-nverșunare.
Voi aștepta albina să-mi beie tot nectarul,
De greaua lui povară
să fiu eliberată...
Atunci spre nemurire eu voi păși hotarul
Cu inimă ușoară,
deși însărcinată.
O, nobilă insectă, pentru acest miracol
Ce-i actul de iubire,
în veci ți-oi fi datoare,
Spre bunurile mele nu vei găsi obstacol,
Căci am și eu simțire,
chiar dacă sunt o floare.
Din fructul copt și dulce de vei dori să guști,
Te voi chema la mine
prin strigăt de arome,
Când saturat de mustu-i în murii săi înguști
Va exploda din sine
în așchii policrome!
013363
0
LS