ADAM FLORENTINA LAURA

Plouă mărunt în inima mea Cu lacrimi fierbinți, dar ploaia amară Nu poate să stingă dorul din ea, La fel cum iubirea nu poate să moară; Un fulger se-aprinde pe ceru-nnegrit Și-o stea

În ochii tăi, pierduți în umbra nopții, Mă pierd arzând de nerăbdare Să descopăr sub zâmbetul mirific Buzele tale mistuite de flacăra Dorinței Ce cuprinde un suflet dependent De veșnicia

O zi de-ar plânge-ntreaga lume Și cerul lacrimi de-ar vărsa, Și eu aș plânge lângă ele De-ai fi tu fericit așa… Aș da o lume pentru tine, Aș da o viață ca să știu Că ochii nu-ți mai plâng,

Se scurg încet, din cerul care plânge, Pe geamuri, picăturile de ploaie; Din ochii mei, pe mâna ce te strânge, Curg lacrimi reci de-a vântului bătaie Și arde-n mine-un dor care mă doare – O

Mă pierd în atingeri, În vorbe și-n gânduri, În fapte Și-n șoapte Ce tu mi le murmuri, Mă pierd în obsesii, În dorințe și-n vise, În șoapte Și-n fapte Ce par interzise, Mă pierd în

Într-o singură clipă Dintr-o noapte pustie Eu pot să descopăr Ce-o lume nu știe: Eu pot să te văd, Să te simt, să te-ating, Eu pot să te caut Și pot să te strig, Tu poți să m-auzi; Tot tu

Privesc Cu ochii pierduți Către pereții reci și goi Dar văd, de fapt dincolo de ei, O imagine la fel de pierdută Ca și a mea, De parcă, în locul lor, ar fi o oglindă: Același păr lung, poate