Căderea

„Să vă ia naiba pe toți! Pe toți măi, mă auziți, imbecililor, pe TOÞI!!” Trântesc geamul și mai apare o crăpătură. Naiba s-o ia și pe aia! Oricum nu mai contează acum, nu cred că unui viitor cadavru îi mai pasă de frig sau de geamuri crăpate. S-o repare următorul nenorocit care își va târî viața lamentabilă în garsoniera asta... Și o să vină în fiecare lună baba să-și ceară chiria, nu mai dă și asta ortu’ popii mai devreme. Lasă că-i vine și eu rândul, vine și după ea. Moartea vine după toți la un moment dat, nimeni nu este scuzat sau păsuit, nici conturile voastre pline de dolari sau euro nu vă mai pot scăpa de viermi. Da, de viermi, veți fi mâncați toți de viermi. Să își spargă ouăle în intestine și să mănânce, să lase în urma lor bale puturoase și să fie numai puroi, găuresc înfometați fiecare strat din tine, cadavrule, mușchiuleții odată frumos profilați acum chirciți și cenușii, apa se evaporă, piele se descoamează și se stafidește, și ah, ce frumos arăți tu, cadavrule!, ce frumos... cu toți viermișorii ăia drăguți mișunând în interiorul tău, aceiași viermi care au trăit în tine cât tu ai trăit, te trădează și te înghit bucată cu bucată, strat cu strat, putreziciune și mizerie ce ești! De fapt, așa ai fost o viață, dar nu ți-a păsat. Acum viața își bate joc de tine. Și știi ce se va alege de acești viermi? Vor mânca tot, te vor consuma până rămân doar oase și păr, se umflă ca bezmeticii, lacomi,lacomi proști, până... crapă.Ca toți, absolut toți...Așa că mai contează dacă eu, o furnică în lumea giganților, o șterg de aici mai repede? Cui îi pasă? Dumnezeu? Ce glumă bună! Vezi sa nu-l doară undeva, dacă există pe undeva pe acolo. Mi-am luat tot? Cred că da. Ușa e închisă, să nu mă frece la cap vreun idiot, eu am lucruri importante de făcut aici! Să fac mizerie pe aici? Desigur, cât mai multă, poate că se sperie următorii chiriași dacă aud că s-a sinucis unul aici. Ha, și de unde mai scoți tu bani, babo? Ha, ia zi-mi? Lasă că vezi tu... Dar nu cred că are rost să stau aici ore întregi să mă lamentez până mi se scurge tot sângele din mine. Poate se prinde cineva de ce fac eu și cheamă salvarea și gata distracția. Unde am pus lamele? Paștele mă-sii, doar am luat multe, unde e pachetul? A, gata, aici. Bun. Foarte buuun. Dar nu sunt ascuțite. Ia uite ce m-au fraierit! Și doar i-am zis „Bre, tataie, dă-mi-le ascuțite, da?” „Da taică, ascuțite de taie firul de păr în patru!” Poate firul de păr de mamut, dar nici măcar. Astea nu taie nici o roșie! Mda... Gata. Am terminat și cu asta. Uite, taică, ce înseamnă ascuțit: să o ții ușurel cu degetele și să te cresteze! Ce mai am de făcut? Știu că mai e ceva... Dar tot uit... Maică-mii nu-i pasă, n-am mai vorbit și așa de ani de zile, soră-mea e pe undeva în Italia, măcar de și-ar găsi unu’ să se mărite, baba vine abia săptămâna viitoare după chirie, și ăștia-s toți. Paraziții... Numai din cauza lor am ajuns așa. Dacă m-ar fi crecut mai bine, nu m-ar fi lăsat pe la căminele alea infecte de copii, unde e mai rău ca la pușcărie, unde după ce ți-o trag ăștia de te omoară, tu mai și tre’ să te joci cu ei. Le era greu să-mi arate și mie cum se învață? Că doar nu-s bătut în cap, dar cine să-mi zică și mie, să mă întrebe măcar ce mai fac și ce-mi trebuie... Și uite cum ți se duce naibii toată viața și curvele îți fură toți banii și rămâi cu buza umflată. Paraziților! „Să vă ia dracu’ pe toți, lichelelor! Pe toți, toți bă impotenților!” Iar trântesc geamul, sper că m-au auzit bine de data asta. Unde-am pus lamele? Așa, să le țin aproape. Să mai fumez și eu o țigară. Tare bun fumul ăsta cancerigen, da’ numai pe mine nu mă omoară cancerul, cu toate pachetele astea pe zi. Măcar de era cancer, domle’, dar nuuuu, nu și pentru mine. Nu-i nimic. Oricum o șterg. Nimic nu mă poate opri acum. Își stinge țigara de mușama și se scutură, expiră prelung ultimul fum. Ia o lamă din pachet, o mai încearcă o dată, să fie sigur că taie bine, apoi își taie scurt încheietura dreaptă. Nimic. Mai taie o dată. Abia câteva picături de sânge. Înjură și taie și a treia oară, piele se despare și sângele începe să curgă, întâi puțin, apoi din ce în ce mai mult. Un rânjet satisfăcut i se lățește pe față. A început. Nu mai e mult. „Gata. Acuși ma rad. Și scap de toți. De toți imbecilii. Ce bine o să-mi fie!” Se plimbă prin apartament, gândindu-se la moartea lui, atât de aproape că o poate atinge, și murdărește podelele conștiincios, cât mai multă mizerie și bătaie de cap. Încep să îl usture puțin tăieturile, dar rezistă. Să curgă cât mai mult sânge! Își taie repede și cealaltă încheietură și urmărește cum fluxul de sânge i se scurge din el, pe jos, într-o baltă roșiatică. Oare nu ar fi fost mai bine să iau pastile? Nuuu, puteam să mă trezesc a doua zi. Durează prea mult... De ce nu se duce mai repede? Cât am în mine? 6 litri de sânge? Păi prin chestiile astea mici și înguste abia țârăie! Trebuie mai repede. Etajul 12. Perfect. Am timp și să mai fumez o țigară până ajung jos, dar măcar știu una și bună: mor. Își caută pachetul de țigări, dar e gol. Mai are unul pe undeva dosit, în caz de urgență. Pein sertare pe undeva. Răscolește totul, scoate și aruncă pe jos continutul sertarelor, lasă să se amestece cu sângele lui, ce mai contează?! Sună telefonul. Care mă mai caută acum? Mama voastră! Lasă telefonul să sune în gol, cu soneria aia atât de enervantă, vrea doar țigările alea nenorocite. Le găsește, se liniștește instantaneu și ia mobilul în mână. „Dana calling”. Opa. Mă sună pe mine Dana? Dana, cea pe care am sunat-o ca prostul o săptămână? Curva naibii, după ce că mi-a furat valuta, mi-a mai și spus că mă iubește! Acum ce vrea? Să-mi spună iarăși aceeași minciună? Să arzi de vie, să te manânce SIDA! Telefonul se oprește. El își aprinde țigara, și, cu telefonul în mână se așează pe pervazul ferestrei. Vântul bate calm, e cam răcoare, măcar n-o să miroasă prea tare când se descompune. E vreme bună de îmbălsămat morți și de murit. Se ridică în picioare. Telefonul începe să sune din nou.„Dana calling”. Se aruncă. Coaboară repede. Așa cum am coborât toată viața. Oare am avut un punct de peste zero vreodată? Mă îndoiesc. Și acum mă duc, mor, gata, fin, end, sfârșitul poveștii așteia de căcat. Și lumea o să mă uite. Repede. Și proasta asta mă sună? Ce vrea? Dacă plec eu, plec de tot, ceea ce sunt se disipă. Absolut tot. Dar nu mi-am încheiat răbunarea. Nici pe departe. Dacă stau să mâ gândesc bine, nici nu am avut timp să omor pe cineva, să distrug, să distrug pe unul din ăia care m-a distrus pe mine. Și tu ce naiba mai vrei, fă? Conexiunile neuronale se fac repede, vede o șansă, poate unică, exact în acel moment: s-o distrugă pe ea. Răspunde la telefon și îi strigă „Te iubesc!” Apoi nimic. Undeva, într-un cartier mărginaș cu blocuri înalte, zace pe trotuarul murdar, mirosind a primăvară, corpul unui bărbat de vărstă incertă într-o baltă de sânge, cu față zdrobită, dar cu un zâmbet clar printre resturi. Un telefon mobil, lângă el, încă funcțional, deschis „Și eu te iubesc, dragul meu, te iubesc la disperare! Nu am vrut să plec atunci, am fost obligată! Te rog, iubitul, spune ceva, te implor... Te iubesc! Nu știu ce aș face dacă ai muri...”