Pas d’accord avec....blestemul mesajului predefinit de-a stânga și de-a dreapta tezismului

Sâmbătă 17 octombrie 2026, am avut norocul să mă aflu, de la ora 19.00, printre spectatorii care au umplut până la refuz „Sala Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, din capitală, în cea de-a doua zi a Festivalului Național de Teatru, 2026. Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara a adus la București piesa de teatru Familia Tót, de István Örkény, în regia lui Hunor Horváth, un spectacol amplu și incluziv, de trei ore, cu pauză. Adevărul este că de la ora 21.00 Rapidul juca pe Giulești meciul cu Corvinul Hunedoara, așa că, am acceptat cu greu, cu inima frântă că, în meciul direct Örkény – Rapid scriitorul maghiar a câștigat fără drept de apel, sau, reformulând, mai puțin abstract, înfrățirea galeriei Rapidului cu cea a lui Poli a dus, până la urmă la ceva bun, alegând teatrul în defavoarea fotbalului. Ba mai mult, Rapidul a și câștigat, lucru care ar fi putut fi altfel dacă aș fi renunțat la teatru în favoarea Rapidului. Mi s-a mai întâmplat, chiar și în tenis; pe vremuri, când nu mă uitam la meci, Simona Halep câștiga, altfel... În fine, să revenim!

Mărturisesc că la începutul călătoriei mele prin tainele limbii maghiare, Örkény István a reprezentat primul autor maghiar pe care l-am citit în original, fentând ori de câte ori se putea complexitatea enciclopedică a narațiunii lui Zrinyi, de exemplu, cu nuvelele la minut ale lui Örkény. Motivul aparent poate fi, pentru un începător, accesibilitatea limbajului, însă, pentru că știu ce hram port, cred că principala fascinație venea de fapt din partea absurdului său, redutabil. Absurdul, care tind să cred că este cea mai reușită, erudită, snoabă alteori, cosmopolită, tehnocrată (pentru că se poartă zilele ăstea) și adaptabilă odraslă a pamfletului. Tezismul în absurd este caleidoscopic și totodată stratificat, ceea ce duce, firește la a opina, cu un zâmbet la colțul gurii că scrobeala asta filo-filozofică a ajuns să râdă cu poftă de noi. Atfel spus, avem un mesaj predefinit în fața unei oglinzi, la o privire mai atentă descoperim că, prin reflectare sunt două mesaje, și în detaliu, că fiecare dintre ele este construit pe baza altor teze mai mici, de asemenea la puterea a doua. Traduc asta printr-o finală reducere la absurd a tezismului, printr-un blestem împlinit cu colaborarea directă a timpului și a generozității creierului omenesc de a repera enclave, numai bune de deconstruit.

Iar spectacolul cu piesa Familia Tót, de István Örkény, în regia lui Hunor Horváth, din cadrul FNT 2026, mi-a confirmat părerea și mi-a adus, prin textul adaptat de Hunor Horváth și Enikő Orbán, o mare bucurie și satisfacție, culminând cu momentul în care binele învinge. În primul rând am să încep prin a spune că, la nivel literar, lui Örkény i s-a făcut dreptate, uniformizându-i-se teza dincolo de granițele absurdului și oferind-o publicului românesc, dincolo de lipsa sa de familiarizare cu toposurile autorului maghiar. Pentru cine nu știe, István Örkény care are meritul de a reprezenta literatura maghiară în dimensiuni literare selecte este, din cauza originii sale semite unul dintre cei mai persecutați politic scriitori ai Ungariei, atât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât și în perioada regimului comunist. Provenind dintr-o familie evreiască înstărită, Örkény este trimis în 1942 pe Frontul de Est, în cadrul batalioanelor de muncă forțată organizate de guvernul profascist maghiar pentru evrei și comuniști, supraviețuind anihilării Armatei a II-a maghiare de la Voronej, dar căzând totuși prizonier de război sovieticilor și internat într-un lagăr de muncă de lângă Moscova până în 1946. Deși inițial se întoarce în Ungaria cu speranțe în noul sistem și încearcă să abordeze literatura în stilul realismului socialist, spiritul său critic și umorul caustic intră rapid în conflict cu ideologia oficială. În anii 1950, textele sale sunt atacate de ideologii regimului stalinist, iar ulterior, din cauza participării sale active la întâlnirile scriitorilor din opoziție și a sprijinului acordat Revoluției maghiare din 1956, Örkény este  vizat direct de represiunea regimului Kádár. I s-a impus o interdicție totală de publicare între anii 1956 și 1960, fiind obligat în această perioadă să lucreze ca inginer chimist pentru a-și asigura existența, pentru ca abia odată cu perioada de relativă liberalizare a regimului, în anii 60, Örkény să primească din nou permisiunea de a publica. Acela este momentul în care își consolidează stilul literar unic (bazat pe grotesc și absurd), lansând celebrele sale nuvele la minut și piesa de teatru Familia Tót. Örkény scrie nuvela Familia Tót în 1966, după care, vizionar, o adaptează în 1967, drept piesă de teatru. La rândul lor, Hunor Horváth și Enikő Orbán adaptează piesa de teatru adresată inițial publicului maghiar, pentru publicul român, ca un cadou personalizat din partea unor „timișoreni de cea mai bună credință”. Astfel, ceea ce Örkény oferea tezist, universal, capătă la Hunor Horváth și Enikő Orbán dimensiunea unei etno-geneze bănățene, analizată cu lux de amănunte din perspectiva particulară a ADN-ului. Familia Tót locuiește într-un sat din Banat, vorbește deopotrivă limba română și primește vizita „cu beneficii” a maiorului român. Din start, ajutați de aceste licențe, cei doi dramaturgi își asigură premizele unui altfel de joc, în care, presiunea gradului ofițeresc vine laolaltă cu presiunea limbii, sporind ponderea de inconfortabil ce i se oferă publicului. Acolo unde Hollywoodul dăduse greș, imaginând personaje din Rusia, Ungaria sau România care vorbeau într-o engleză perfectă, vin doi dramaturgi timișoreni de etnie maghiară și reconstituie adevărul sociologic care stă la baza multiculturalismului, mult peste beneficiile sale declamatorii. Alteritatea. Prin urmare românul comunică numai pe românește, iar maghiarii pe românește când este cazul, însă pe ungurește atunci când comunică între ei. Prezentat drept un „spectacol în limbile maghiară și română cu traducere în limbile română și engleză”, Familia Tót, de István Örkény, în regia lui Hunor Horváth, este cu adevărat ceea ce se anunțase în programul FNT 2026. Luxuriant, plin de mituri lingvistice, (în mai multe rânduri analogia onomasticului Tót cu adjectivul, pronumele sau adverbul românesc „tot”), de contaminare în gramatica generativă românească cu modelul transformării verbului în substantiv, specific gramaticii maghiare (procesul de confecționare a cutiilor devine în limba română „cutizare”) sau de mituri publicitare românești (Tót Lajos și Maiorul ciocnesc, înghesuiți în wc-ul din fundul curții, o bere Timișoreana, completând cu textul „povestea merge mai departe”) adaptarea Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” se impune, cotemporan, în peisajul teatral din România, prin problematica esențială a provinciei ca centru al lumii, drama familiei Tót fiind cel puțin la fel de legitimă și de universală precum drama profesorului Miroiu, din Steaua fără nume. Există un moment în desfășurarea narativului în care Maiorul se destăinuie fetiței familiei Tót, Ágika, că de fapt înțelesese tot ce se spunea în limba maghiară, el însuși fiind ungur, însă, rangul militar nu i-a permis să se dezvăluie și să se expună soldaților de sub conducerea sa altfel decât român, iar profunzimea acestei revelații la nivel de ADN este în primul rând rodul iscusinței celor doi dramaturgi.

Ceea ce a propus Hunor Horváth pentru ilustrarea scenică a unei astfel de complexități este o montare generoasă, adaptată cerințelor contemporane pe care le supune cu o naturalețe demnă de promovat. Am remarcat la acest capitol iscusința îmbinării utilului cu plăcutul, prin care Hunor Horváth a inserat trei actrițe (Edina Foltányi, Dóra Karsai, Erika Vincze) ca și operatori, sub pretextul personajului colectiv. Măiestria acestora de a se pierde printre actori și de a filma detalii sau respirații ale acestora din culise, contribuie la crearea senzației pe care o are spectatorul încă de la intrarea în Teatrul Bulandra, când, pentru accesul în „Sala Liviu Ciulei” trece printr-un cordon alcătuit din însuși actorii care interpretează o piesă apăsătoare, o adaptare gravă a unei balade populare maghiare. Evident că în acest spirit scena este prelungită scenografic cu o platformă specifică marilor concerte rock care se întinde până spre ultimele rânduri din sală unde, de la începutul spectacolului, pe tot parcursul pauzei și până la sfârșit ni se înfățișează în posturi corporale bipede trecând de la cristic la cea de pietá fiul familiei Tót, interpretat de Krisztián Hajas, căruia, în semn de mulțumire i-aș putea spune acum: mulțumesc pentru anduranța cu care ai stat mult peste trei ore în picioare, făcându-l invidios, păstrând proporțiile, chiar și pe Mick Jagger. Acesta este modul lui Horváth de a transmite spectatorilor, că, precum în Hamlet, avem fantome, sau eroi după moarte, însă niciodată eroi înainte de ea. Mai în glumă, mai în serios, dacă Krisztián Hajas a trebuit să rămână pe acea prolongație a scenei și pe timpul pauzei, când sângele cosmetizat pe corp avea să indice mai clar moartea sa, trebuie să vă spun că nici eu nu am plecat din sală, încercând pe tot parcursul pauzei să aflu cât mai multe despre desfășurarea partidei din Giulești. Pe lângă faptul că se filmează live, se cântă live, cu orchestră interpretând ad-hoc, iar arsenalul mimico-gestual nu își păstrează nicio taină nedezvăluită.

În ceea ce privește actorii, un tur de forță cu Emília B. Borbély în rolul Mariskăi Tót, soția și cu Zsolt Imre Mátyás interpretându-l pe capul familiei, Lajos Tót, în vreme ce Rita Lőrincz este Ágika Tót, fiica, și unica moștenitoare-supraviețuitoare a acestei stranii șarade de-a viața pe timp de război. Contrapunctul este oferit de Zsolt Bandi András, în rolul Maiorului, răscolitor dar și catalizator totodată al empatiei, oarecum contrar modelului conceput în nuvela sa, de Örkény. Per total, cu un accent în plus al regizorului Hunor Horváth pus pe surprinderea - și dacă e cazul și prin mijloace multimedia - tragediei umane, carnalul și sângele devin neglijabile și subînțelese (în nuvela cu același nume, Maiorul este pur și simplu masacrat, într-un ritual al descărnării, câtă vreme, pe scenă totul se reduce la un meleu uman, mai aproape de imaginea unui banc de pești decât de aceea a unei spolieri publice), ceea ce nu scutește însă spectatorul de greutatea apăsătoare a întregii închipuiri. Încă odată meritul este eminamente al regizorului Hunor Horváth, ale cărei viitoare montări sper să ajungă din ce în ce mai des la București.

Așa a fost în ziua a doua a FNT 2026, datorită, mulțumită și grație spectacolului cu piesa Familia Tót, de István Örkény, în regia lui Hunor Horváth, de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, la București.

Credit foto imagine: László Beliczay