Pas d’accord avec... „prima doamnă”, folosit altfel decât ca figură de stil, sau „când metafora nu mai salvează”

Citeam mai deunăzi cele scrise de Iulia Popovici (care are, ea știe asta, tot respectul meu) despre parteneriatul civil:

„De fapt, parteneriatul civil e recunoscut. E recunoscut pentru o secțiune mică de privilegiați - așa cum sînt președintele României și partenera lui -, pentru care poziția socială transcende limitele legii, discriminarea cuplurilor informale etc.

Așa că-i înțeleg pe cei din această secțiune, oameni care chiar ar avea instrumentele să determine o recunoaștere formală, pe care-i doare-n pixul (de promulgare de legi) de situația altora.

Dacă tu poți să-ți trimiți partenera (civilă), pe banii Statului și în poziție oficială, la Ziua Ucrainei, unde poartă discuții de la egal la egal cu persoane cu statut juridic cert, și nimeni nu întreabă nimic, de ce ți-ai pune tu problema că unii în aceeași situație - de cuplu nerecunoscut juridic - nu pot lua decizii unul pentru altul cînd ajung la spital? Că nu-s primiți împreună nu la Palatul Elysee, ci la bancă să ceară un credit de casă?

Pentru cine a reușit în viață, României nu-i pasă de detalii legaliste, se găsesc mereu soluții, nu se cer niciodată hîrtii. Restul n-au nevoie de parteneriat civil, ci să pună mîna să reușească și ei în viață, nu să stea, nu-i așa?, cu mîna-ntinsă să le dea țara...”

Pe urmă am adormit și m-am trezit urât, dintr-un vis frumos în care se făcea că eram însurat cu Sabrina Carpenter, cu alte cuvinte ea era prima mea doamnă și mai aveam și trei copii frumoși, africani, cu tenul ca abanosul, unul dintre ei în loc de mama și de tata cânta Sandokan, Sandokan, Make me warm and I will be the one, totul până când m-am trezit în răpăitul ploii pe olane. Ploua. După atâta caniculă asta nu era rău, rău era că apa de ploaie (din fericire era apă) se prelingea printr-un olan spart direct în ciorba mea de burtă de cinci stele, acrită cu oțet de ardei iute și dreasă cu smântână cu 20% grăsime. Și aveam în cap un gând care nu mai ieșea: domne, mai deține vreun drept numeralul ordinal, sau a rămas un simplu și banal ordinar? Am pornit de la alfa: ordinalul arată ordinea. Poți stabili ordinea în absența unei ierarhii? Poți, dar își pierde rolul concret, devenind un trop, o metaforă, o închipuire și nimic mai mult. Una e să spui: „primul a câștigat proba cu o diferență de 35 de secunde față de al doilea„ și alta: „primul candidat pe un singur loc de director care a picat concursul este Edmond Niculușcă”. Ăsta, ultimul exemplu e doar așa de pamplezir, numeral fiind, în esență deține rolul logic de pronume relativ. Nu de numeral, da? De pronume. Pentru ca primul/prima să rămână numeral ordinal, acesta trebuie să reprezinte o poziție obținută într-un anumit clasament, ce naiba, de asta se organizează de când lumea concursuri. Desigur, l-am avut și pe primul oțelar al țării, și pe primul vâslaș, pe primul oștean al țării, dar poate nu ar fi rău să ne păstrăm puțin seriozitatea. Da? O avem așadar pe Mirabela Grădinaru, prima doamnă a țării. Ce concurs a câștigat domnia sa? Pentru că în actele de stare civilă, în lipsa altei căsătorii anterioare, stimata Mirabela Grădinaru nici măcar nu figurează ca doamnă, ci ca domnișoară. Unde mai pui că nici instituția primei doamne în România nu există din punct de vedere legal în țara noastră, plai cu dor. Nu e momentul să pornesc o revoluție, mi se închid ochii, conchid că „prima doamnă a României” este, în acest moment, în România, doar o figură de stil.

Așa buimac, abia trezit din somn, mă trece un alt gând: cât de tare ar fi (în limbaj colocvial îi spunem „punk”) să pot organiza un concurs internațional românesc intitulat „prima doamnă a României”. Câștigătoarea ar urma să surclaseze alte doamne, în urma unor probe deloc ușoare. Din acea clipă, până la următorul concurs de profil, câștigătoarea ar trebui, legal, apelată ca „prima doamnă a României”. Atunci automat, „prima doamnă”, metafora, și-ar păstra statutul de metaforă, devenind „a doua doamnă”. Ar avea și instituție, care astăzi, după cum spuneam anterior, lipsește cu desăvârșire. Cu alte cuvinte, metafora este deservită de personal care desfășoară în aceste clipe această activitate la negru sau benevol, sau în timpul liber, cum vreți voi numai legal nu, pentru că fișa postului lipsește cu desăvârșire.

Și acum, deja treaz, îmi amintesc de doi prieteni buni care au trăit împreună amar de ani, fără să își fi consimțit legal relația. Era tot o familie tradițională (nu vă umpleți gura de pomană cu spută), numai că nu aveau la mână certificatul ștampilat. Mișu și Rodica. Pe urmă Mișu a murit și Rodica nu a rămas cu nimic, chiar dacă, de-a lungul vieții tot ce au strâns fusese împreună. Desigur, e vina lor că nu s-au declarat concubini. Un amănunt, desigur, dar ce amănunt... Și uita așa, Rodica și-a pierdut statutul de „prima lui doamnă”. L-a pierdut Rodica, l-a câștigat Mirabela Grădinaru. Cu pretenții de luciditate, întreb și eu, retoric: câte trebuie să își piardă statulul de primă doamnă ca să îl câștige, aleatoriu o domnișoară? Și mai ziceți că povestea lui Benjamin Button e o fabulație de prost-gust?

Bogdan al omienouăsuteșaptezecișiunulea