Să nu trăim în minciună!
2
AMNăscut pe 28.01.1983 STUDII: • Absolvent al Colegiului Liceal „Zinca Golescu” Pitești 1997-2001. • Absolvent al Facultății de Istorie, Filosofie, Jurnalism – Universitatea Pitești, secția Filozofie (2001-2005). • Absolvent al Facultății de Filosofie din București, masterat, secția Studii Europene (2005-2007). • Titlul de Doctor - Facultatea de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării, secția Filosofie, Universitatea de Vest din Timișoara (2010). OCUPAȚIE: Lector universitar, Universitatea Pitești, Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie, Departamentul de Psihologie, Științe ale Comunicării și Asistență Socială. ACTIVITATE LITERARÃ: Debut: Cotidianul „Argeșul”, 1999. Publicare și apariții (poezie, articole, recenzii) în: • Revistele: „Săgetătorul” (supliment literar al cotidianului „Argeșul”), „Luceafărul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Caiete silvane”, „Cafeneaua literară”, „Discobolul”, „Argeș”, „Târgoviștea literară”, „Curtea de la Argeș”, „Revista Română”, „Memoria”, „Sud”, „Poezia”, „Nord Literar”, „Lumina Lumii”, „Apostrof”, „Arca”, „Pietrele Doamnei”, Revista româno-germană „Agero-Stuttgart” „Juventus”, „Socrate”, „Forum-V”, „Avangarda”, „Art-emis”, „Lumină Lină. Gracious Light” (New York), „Juventus”, „Trimbulinzii”, „Buletin cultural argeșean”, „Caiete folclorice Argeș”, „Buletin informativ CJCPCT Argeș”, „Adevărul de seară”, „Jurnal de Argeș”, „Atitudine în Argeș”, „Argeș Expres”, „Curierul artelor”, „Constelații diamantine”, „Informația piteștenilor”, „Galeria Naivă” etc.; publicare în reviste on-line. • Volumele colective: Ucenicii vrăjitori (II, IV, V), Juventiada (2002, 2006, 2008, 2011, 2013), Zăpezi de crini (Slatina), Conexiuni (Sibiu 2004, 2005, 2006), Caietele mălinene (Suceava), Exerciții de realitate (Timișoara, 2004), Ora de sticlă (Timișoara, 2005), Ferestre către secolul XXI (Craiova, 2005), Timpul curgea dintr-o lacrimă (Slatina, 2006), Primele viziuni (II, Vișeu de Sus, 2006), Freamăt de timp (București, 2008), Tradem (Craiova, 2010), Pe aripile poeziei (Pitești, 2010), Antologia scriitorilor piteșteni, ediție îngrijită și cuvânt înainte de Nicolae Oprea, redactor: Dumitru Augustin Doman, Editura Tiparg, 2013, In Our Own Words. Poets with Voices Strong and Friends (Ontario, Canada, 2013), Simplitatea risipirii (Constanța, 2015), Dincolo de tăcere. Convorbiri esențiale cu personaje neconvenționale, vol. I, autor: Marin Ioniță, 2016. • Fișe dicționar: - Enciclopedia Argeșului și Muscelului, volumul II, Biblioteca Universității din Pitești, 2010; volumul IV, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești, 2014. - Marian Stoica, Margareta M. Onofrei, Dicționar biobliografic. Scriitori, publiciști, folcloriști ai Argeșului, de la Neagoe Basarab până azi, Editura Argeș-Press, Pitești, 2010. - Sergiu I. Nicolaescu, Dicționar subiectiv de literatură. Argeș, Editura „Ordessos”, Pitești, 2013. - Magda Grigore, Biblioteci subiective – scriitori argeșeni, Editura „Alean”, 2016. Volume publicate: Încotro (să) ne îndreptăm. Reflecții pe teme etico-sociale (articole, recenzii, eseuri), Editura Eikon, București, 2025. 5 Întâlniri. Proză scurtă, ediție online, 2024. Lumină sub asediu! (versuri), ediție online, 2023. Iar Petru plângea de câte ori auzea cocoșul cântând (versuri), ediție online, Pitești, 2020. 33 de cuvinte pentru Luiza și alte câteva poeme, editura Tiparg, Pitești, 2017. Hesychia (poezie – Alexandru Mărchidan; fotografie – Sorin Dănuț Radu), editura Alean, Pitești, 2015. Exil în inimă (versuri), coeditare, editurile Tiparg și Alean, Pitești, 2012. Obiectivarea fenomenologiei în etică în opera lui Emmanuel Levinas (teză de doctorat), Editura Tiparg, Pitești, 2011. Pe aripile poeziei (coordonator), volum colectiv, cuprinzând o selecție din textele câștigătoare la concursurile de poezie „Pe aripile poeziei” și „Ion Pillat... Acolo unde-n Argeș”, Editura Alean, Pitești, 2010. Premii naționale: • Premiul II – Concursul Național de Poezie „Ion Chichere”, Reșița, 2017. • Marele premiu – Concursul național de proză, poezie și reportaj „Pe aripi de dor domnesc”, Domnești-Argeș, 2009. • Premiul II pentru volumul Ochiul lui Shiva – Concursul Național de Poezie „Ad Visum 2006”, Vișeul de Sus. • Mențiune – Concursul Național de Poezie „La porțile visului”, Reghin, 2006. • Premiul II – Festivalul Național de Poezie „Ion Minulescu”, Slatina, 2006. • Premiul III; premiul revistei „Luceafărul” – Festivalul Național de Poezie „Tudor Arghezi” – Târgu-Jiu, 2006. • Mențiune – Concursul Național de Poezie „Sub semnul de taină – George Suru”, Caransebeș, 2006. • Premiul I – Concursul de Poezie „Juventus”, Pitești, 2006. • Mențiune – Concursul Național de Poezie „Vox Napocensis”, Cluj, 2005. • Premiul I – Concursul Național de Poezie „Traian Demetrescu”, Craiova, 2005. • Premiul Revistei „Dunărea de Jos” – Festivalul Național de Poezie „Costache Conachi”, Tecuci, 2005. • Premiul II – Concursul Național de Poezie „La porțile visului”, Reghin, 2005. • Premiul II – Concursul Național de Poezie „Ion Minulescu”, Slatina, 2005. • Premiul II – Festivalul Național de Poezie „Virgil Carianopol”, Caracal, 2005. • Premiul I – Concursul Național de Creație Studențească, Timișoara, 2005. • Premiul III – Concursul Național de Poezie „Juventiada 2005”, Pitești. • Premiul pentru poezie la Concursul Național de Literatură „Lirismograf”, Sibiu, 2004. • Mențiune – Concursul Național de Poezie „Dragoș Vrânceanu”, Vâlcea, 2004. • Premiul III – Concursul Național de Creație Studențească, Timișoara, 2004. • Premiul III – Concursul Național de Poezie „La porțile visului”, Reghin, 2004. • Marele premiu – Festivalul Național de Poezie „Gheorghe Pituț”, Beiuș, 2004. • Premiul editurii „Paralela 45” – Pitești la Concursul Național de Poezie „Ion Pillat – Acolo unde-n Arges…”, Pitești, 2003. • Premiul Gavril Rotică și premiul revistei „Convorbiri literare” la Concursul Național de Poezie și Proză scurtă „Magda Isanos – Eusebiu Camilar”, Suceava, 2003. • Premiul special – Festivalul Național de Poezie „Ioanid Romanescu”, Iași, 2003. • Premiul III – Festivalul Național de Poezie „Virgil Carianopol”, Caracal, 2003. • Premiul II – Concursul Național de Poezie „Ion Minulescu”, Slatina, 2003. • Premiul special la Concursul Național de Poezie „Dragoș Vrânceanu”, Vâlcea, 2002. • Premiul revistei „România literară” la Festivalul Național de Poezie „Tudor Arghezi”, Târgu Jiu, 2002. Premii internaționale: Premiul Fundației Culturale „Lucian Blaga”; premiul revistei „Vatra”; premiul revistei „Discobolul” – Festivalul Internațional de Poezie „Lucian Blaga”, Sebeș, 2006. Premiul Fundației Culturale „Lucian Blaga” – Festivalul Internațional de Poezie „Lucian Blaga”, Sebeș, 2005.
Activist antifascist, Tomislav Poglajen a fugit din Croația natală în 1943 și s-a stabilit în Cehoslovacia, unde a preluat numele slovac al mamei sale, și a început să predea ore la Bratislava. Pentru că studiase Uniunea Sovietică în perioada formării preoțești, el era convins că adevărata provocare în viitorul apropiat, după înfrângerea previzibilă a naziștilor, va fi totalitarismul sovietic. Guvernul ceh din exil încheiase în anul 1944 o înțelegere oficială cu Stalin, prin care se garanta libertatea Cehoslovaciei, însă părintele Kolaković a înțeles că aceasta era o minciună. I-a avertizat pe catolicii slovaci că națiunea lor va cădea sub dominația unui guvern marionetă, iar apoi a început să-i pregătească pentru persecuțiile ce urmau să vină. Prevăzând că regimul comunist va încerca să controleze Biserica prin supunerea clerului, a intuit provocările majore pe care le vor întâmpina credincioșii. Ca atare, el a insistat asupra singurei alternative salvatoare în noul context: asumarea totală a vieții creștine, ce presupune atât o viață de rugăciune, de relație vie cu Hristos, cât și acțiune orientată în funcție de valorile creștine. Părintele Kolaković a fost inspirat de modelul „jocist” (de la inițialele cuvintelor Jeunes Ouvriers Chrétiens), creat de preotul belgian Joseph Cardijn, mottoul jociștilor fiind „Vezi. Judecă. Acționează”. Adică un îndemn pentru a fi receptiv la evenimentele din societate, pentru a discerne cu luciditate sensul lor, având reperele creștine, iar apoi să îți faci datoria de a te opune răului. După cum mărturisesc adepți ai acestui preot, precum Václav Vaško, unul dintre meritele majore ale sale este acela de a fi reușit să creeze rapid o comunitate (denumită „Familia mea” sau „Familia”) a încrederii reciproce și a prieteniei, formată din oameni foarte diferiți în privința adeziunii la crezul creștin, a vârstei, educației, profesiei. Reuniți la început pentru studiul Bibliei și rugăciune, cei din grupurile Familiei au audiat ulterior prelegerile părintelui Kolaković pe teme de filosofie, sociologie și alte subiecte intelectuale. De asemenea, adepții săi au primit sfaturi utile despre cum să lucreze discret și să reziste la interogatoriile care, era convins, nu se vor lăsa prea mult așteptate după instaurarea comunismului. Activitatea acestui vizionar a fost atât de eficientă încât, până la jumătatea anului 1944, Familia și-a extins grupările în toată țara.
La puțin timp, cuvintele preotului s-au adeverit: în 1946 a fost deportat de autoritățile cehoslovace, iar în 1948 toată puterea era în mâna comuniștilor; în câțiva ani, aproape toți cei din Familie au fost închiși, iar asupra bisericii instituționale s-au făcut suficiente presiuni pentru a accepta supunerea. Însă roadele activității părintelui Kolaković au rămas: adepții săi au avut sprijinul credinței creștine pentru a suporta condiția din închisorile comuniste, iar după „eliberare”, în anii 1960, ei au început să aplice învățăturile dobândite. Cei mai de seamă urmași ai săi, medicul Silvester Krčméry și preotul Vladimir Jukl, au organizat în taină cercuri creștine în toată țara, reușind să edifice biserica subterană, principalul mijloc de disidență comunistă pentru următorii 40 de ani. Acestor urmași spirituali ai lui Tomislav Kolaković li se datorează organizarea „Demonstrației Lumânărilor”, din Bratislava, 1988, primul mare protest împotriva statului, unde slovacii au cerut libertate religioasă. Demonstrația a declanșat „Revoluția de Catifea” din anul următor, care a dus la înlăturarea regimului comunist.
O temă utilă a cărții lui Rod Dreher se referă la semnele apropierii totalitarismului, despre care scrie și Hannah Anrendt în cunoscuta lucrare Originile totalitarismului (1951). Prima condiție ce pregătește solul pentru încolțirea ideilor lansate de activiștii ideologici este însingurarea și atomizarea socială. Singurătatea ca experiență de fiecare zi, trăită de cele mai multe persoane, crește probabilitatea adeziunii la socialism, văzut ca o alternativă mult mai bună, dacă nu salvatoare, în raport cu sentimentul că nu aparții unei comunități. Fără a fi nevoie să facem trimiteri la studii sociologice privitoare la evoluția sentimentului de însingurare, vedem cu ochii noștri că s-a dezvoltat un sindrom al predării libertății în favoarea activităților pseudo-constructive din fața ecranului. De bună voie ne facem sclavi și apoi aplaudăm fapta ca fiind semnul integrării în mersul firesc al lucrurilor. Digitalizarea comunicării și a numeroaselor activități duce la virtualizarea vieții, de unde este foarte greu să mai dai de om printre atâtea straturi de constructe artificiale. Dacă lumea secolului trecut – de până la apariția ecranelor – a fost descrisă în termenii atomizării pe fondul dezvoltării prosperității în toate domeniile, acum doar intuim amploarea fenomenului. Pe scurt, alienații devin ținte ideale pentru ideologiile totalitare ce promit solidaritate și sens. Dacă prețul cerut este libertatea (de exprimare, gândire, alegere), nici solidaritatea și nici sensul nu vor fi acordate sau prețuite.
Al doilea factor negativ este pierderea încrederii în ierarhii și instituții. Desigur, o temă complexă ce poate fi tratată separat. Aici se poate realiza doar o trasare a direcțiilor de analiză. A-ți pierde încrederea în cineva sau în ceva poate fi efect al unor cauze multiple: dovedirea că nu mai este demn de încredere ceea ce era cândva; manipularea căreia îi cade pradă cel ce manifesta încredere; așteptările înșelate, fie din vina celui care nu și-a îndeplinit obligațiile, fie pentru că așteptările erau nerealiste. În prezent, distragerea atenției către sfera îngustă a propriului confort idolatrizat creează un spectru restrâns de criterii după care sunt evaluate instituțiile: contribuie la bunăstarea mea, la capitalul de confort, atunci sunt bune. Acest mod de a gândi a fost promovat de liberalismul modern al cărui scop a fost „să-l elibereze pe individ de orice obligații pe care el nu și le-a ales” (p. 49). Așa a ajuns religia să fie considerată un impediment în fața libertății, însă odată cu diluarea credinței, societățile secularizate au experimentat și o diluare a virtuților și obligațiilor ce răsăreau firesc din credință. Una dintre expresiile sale este pierderea cuvântului dat, ce era cândva (când „onoare” nu era doar un cuvânt) mai constrângător decât orice contract din prezent. Corupția mare, aceea care atentează la siguranța națională și la autonomia personală, este și ea un alt factor major ce duce la pierderea încrederii în politica democratică. Totalitarismul nu poate fi nicicum soluția, însă tentația re-experimentării sale devine tot mai puternică.
Al treilea element premergător instaurării unui regim totoalitar este dorința de transgresiune și distrugere, care se manifestă prin încurajarea gesturilor anticulturale, considerându-se că astfel sunt criticate instituțiile și ierarhiile. În acest mod se poate ajunge la stadiul în care o civilizație se comportă sinucigaș, făcând o trecere nejustificată de la amendarea unor tare instituționale, spre respingerea unui întreg mod de a fi. Intelectualii, în special autorii cu mare influență sunt cei mai importanți agenți ai schimbării macazului. Din convingere sau convinși de interese lumești, ei formează angrenajul justificator al distrugerii etosului unei societăți. De exemplu, așa cum elitele postbelice bravau în a se delimita de respectabilitate, în prezent elita progresistă dă la o parte principiile „onestității, neutralității rasiale, libertății de opinie și libertății de asociere, pentru că le socotesc obstacole în calea egalității” (p. 50).
Propaganda și disponibilitatea de a crede minciunile utile. Propaganda stă mereu la poarta fiecărei minți și deseori reușește să pătrundă în mintea celor dezamăgiți de instituțiile în care au avut încredere oarbă, încredere nejustificată atunci când vorbim despre aranjamente sociale imperfecte, așa cum este tot ce ține de omenesc. Nu trebuie dărâmată casa dacă pereții nu sunt imaculați. Niciodată nu este recomandată încrederea oarbă în instituții: nu te amăgi, pentru a nu ajunge dez-amăgit. Dar nici atitudinea negativă din oficiu pentru orice și oricine nu ajută deloc. Înțelegerea failibilității umane, dorința de a păstra ce e de păstrat și de a înlătura elementele distructive, parazitare, sunt pilonii oricărei dezvoltări, fără riscul transgresărilor. Renunțarea la adevăr de dragul unei cauze ideologice nu aduce doar costuri sociale, economice, intelectuale, ci înseamnă renunțarea continuă la viață, autocondamnarea la neputință, după cum afirmă Heda Margolius Kovály, o comunistă deziluzionată din Cehia, al cărei soț a fost executat după un proces din 1952. Este capcana în care au căzut mulți dintre cei care au acceptat concepția revizionistă a lui Marx, nu pentru că i-a convins rațional, ci pentru că au văzut în ea instrumentul util de învinuire a celor pe care îi disprețuiau. Un exemplu recent redat de Rod Dreher este emblematic în acest sens: în 2019, ziarul New York Times a lansat „Proiectul 1619”, prin care se încearcă „refacerea” istoriei americane, înlocuind Declarația de Independență din 1776, momentul fondator al Statelor Unite, cu anul când primii sclavi africani au ajuns în America de Nord. Proiectul 1619 are scopul de a revizui identitatea națională americană, făcând din ura de rasă un element de bază în mitul nașterii acestei națiuni. Intenția proiectului este vădit distructivă, din moment ce afirmația centrală – patrioții au luptat în Revoluția Americană pentru a păstra sclavia – reprezintă o falsificare grosolană a realității istorice. În pofida demontării convingătoare a acestei idei, „elita jurnalistică a socotit de cuviință să acorde directoarei proiectului un Premiu Pulitzer pentru contribuția ei. Dotat cu această autorizație nepereche de respectabilitate din partea instituțiilor media, Proiectul 1619, care a fost deja predat în 4500 de săli de clasă, își va găsi drum încă în multe altele” (p. 52).
Prin propagandă, teoria „despre realitate” nu redă observații despre realitate, ci încearcă obsesiv încadrarea ei în calapodul ideologic aranjat astfel încât să pară coerent. O scurtă poveste citită demult se potrivește acestei situații. Este despre o fetiță al cărei animal de companie devenise o broscuță. O hrănea cu responsabilitate, o lua cu ea peste tot, erau nedespărțite. La un moment dat s-a întâmplat o tragedie: broscuța aproape că a fost strivită de roata unei biciclete. Copila, distrusă de suferință, a făcut tot ce mai poate face o persoană iubitoare în fața unei astfel de pierderi: a pregătit o cutie mică, a așezat flori, le-a aranjat până a fost mulțumită, apoi a așezat broscuța în cutie. A săpat o groapă la rădăcina unui copac și a așezat cutia. Deși îndurerată, se felicita în fața prietenelor pentru tot aranjamentul funerar, demn de prietenia pentru mica ființă. Când se pregătea să pună pământul peste cutia în care se afla răposata vietate, una dintre prietenele sale i-a atras atenția cu entuziasm despre ceea ce era evident: broscuța începuse să-și miște membrele și mai avea puțin să iasă din cutie. Însă, spre surprinderea asistenței, fata nu a fost deloc bucuroasă și le-a spus că, din moment ce s-a pregătit atâta pentru înmormântarea broscuței, n-o să irosească efortul și recuzita. Așa că a pus cu mult zel pământul peste cutia în care era broscuța și l-a aranjat rapid, încercând să se asigure că totul e bine făcut. În cazul fetiței, imaginea construită despre durerea ei (pornită, vezi Doamne, din iubire sinceră) a biruit realitatea, exprimată prin adevărul că broscuța era vie. În cazul unor adulți care merg la vot, scriu cărți, țin discursuri, lansează proiecte etc., ura față de anumite persoane este mai mare decât iubirea adevărului, oricât ar fi el de viu.