Abia-ntelese, pline de-ntelesuri (1)

Abia-nțelese, pline de-nțelesuri

Scoase din contextul poeziei lui Eminescu Trecut-au anii... , cuvintele de mai sus ar putea figura oricînd ca o denumire expresivă și metaforic definitorie a haiku-urilor. Abia schițate, aparent nefinisate, dar altfel concentrate și mustind de sugestii, ele sînt o emblemă nu doar a laconismului ci și a unei potențiale bogății aluzive. Cochetînd cu tăcerea, textele haiku-urilor sînt rezultatul unui travaliu de omisiune, suprimare, reducere, astfel încît devin niște resorturi comprimate gata oricînd să se destindă. În mod firesc, cititorul le resimte mai curînd tensiunile, vibrația, decît înțelesurile explicite.

În ultima vreme, căutam termeni care să poată vorbi despre acel strat profund al haiku-ului fără de care poemul nu are consistență. Despre stratul alegoric, despre țesătura aluzivă, despre ceea ce numeam un fel de linii de forță (invizibile) ale unui cîmp pseudomagnetic care leagă într-un mod sui-generis poemul. Un scurt eseu al poetului Marian Dopcea, Eseu lunatic despre poezia lui Șerban Codrin, m-a convins să privesc haiku-ul (și) dintr-o altă perspectivă. În textul său, care se apleacă asupra cîtorva poeme pe care le analizează, apar și formulări care sintetizează cele observate.

Una din ele este aceasta: „Poemul ne revelează nu sensuri, ci tensiuni.” Noutatea spusei este aceea că într-un haiku esențialul n-ar fi sensul, înțelesul, și nici referentul textului (imaginea la care el trimite), ci faptul că, prin intermediul lui, poemul transmite o anume vibrație datorată tensiunii sale interioare. Această tensiune apărută între poem și cititor, dar existînd și între elementele care compun poemul este responsabilă, în ultimă instanță, de un soi de dramatism perceput ca febrilitate sau înfrigurare, neastâmpăr și nerăbdare – emoție difuză, neverbalizată. Fără să vibreze de o anume tensiune, poemul ar rămîne unul mălăieț – moale și sfărîmicios. Și, pe deasupra, fad, neacidulat.

Forța interioară a poemului, cea care-l face să vibreze ca un instrument muzical bine acordat, este pentru un cititor versat ceea ce face savoarea unui poem. Și ceea ce autorul care l-a scris încearcă să-i ofere acestuia atunci cînd se străduiește să-l compună: un mănunchi de tensiuni bine armonizate care țin strîns laolaltă elementele poemului. Și care, pentru urechea versată a cunoscătorului, zbîrnîie ca un zmeu răsfățat de vînt sau zumzăie ca un stup plin de albine lucrătoare. Un poem al lui Șerban Codrin pare să ilustreze alegoric tensiunea exacerbată a tăcerii comprimate-n poem:

pustiu de toamnă – / în chitară plesnește / încă o fibră

Interesant e faptul că singurul cuvînt care trimite la un obiect uman, chitara, o face doar pentru a o cufunda și pe ea în pustiul anihilant al toamnei. În chitară nu plesnește o coardă ci o fibră de lemn care distruge astfel cutia de rezonanță și face ca orice acord să sune spart, dogit. Chitara dispare astfel ca instrument muzical și intră-n regimul amorf al materialului lemnos, sporind tristețea inumană a anotimpului. Sigur, omenește vorbind, ne putem consola că e ca și cum pînă și lemnul ar consimți la depresia noastră.

Tensiunile sînt acele fibre lăuntrice care-i poemului asigură nu doar consistența ci și capacitatea de a se comporta ca un veritabil instrument muzical.

Tensiunea primului contact prea puțin avizat

Relația cititorului neinițiat cu haiku-ul este de la bun început una tensionată. Chiar dacă știe că e vorba de un gen de poezie extrem orientală și primește cîteva informații superficiale, de obicei istorice și culturale, despre el, acestea nu-l ajută mai deloc. Contactul direct cu poemul îl contrariază și îl derutează. Aproape îl umilește.

Ce se întîmplă de fapt? Cititorul caută să găsească în textul haiku-ului mărcile literare cunoscute și acestea nu se zăresc. Textul, oricum prea scurt, nu este un text dramatic pentru că nu are personaje și replici. Nu este nici unul epic pentru că nu povestește sau relatează evenimente. Nu este nici măcar o proză descriptivă pentru că abia de numește lucruri sau fapte. Nu este nici un text argumentativ care vrea să convingă de ceva pentru că nu apelează la raționament și retorică. Și nici măcar o zicere aforistică la care s-ar preta poate scurtimea lui. Pare, după formă, un text poetic în versuri, dar nu are ritm și rimă, figurile de stil lipsesc, iar eul liric nu se exhibă în el (nu-și expune gîndurile, ideile și sentimentele).

E adevărat, cititorul găsește un text formulat simplu, corect și fluent, dar asta i se pare și mai suspect. Epurarea lui de orice cochetărie cu textul literar consacrat îi dă impresia de banalitate a formulării și neutralitate a înțelesului. Ba mai mult, textul contrazice flagrant obișnuințele sale atît de confortabile de cititor subaltern, docil, comod, care adulează autorul atotștiitor pentru că dirijează ferm tot ce se petrece, comentînd cu aplomb și faptele, și emoțiile pe care ele le generează. Comoditățile lui de receptare sînt astfel de-a dreptul spulberate. Dezorientarea cititorului este generată de faptul că este (încă) lipsit de generozitatea pe care i-o cere poemul. Că nu este pregătit să investească îndrăzneală, imaginație și istețime pentru a coopera la căutarea și aflarea aluziilor pe care le propune poemul. Aluzii care, doar așa, tangențial, pot pune pe gînduri și da de înțeles.

Această tensiune adversă poate fi însă convertită prin inițiere, adică prin dobîndirea gustului pentru haiku, dintr-una ostilă și frustrantă, care-l contrariază, derutează și umilește pe cititor, într-una care-l provoacă, îl stimulează și, în cele din urmă, îl gratulează.

Tensiunea scurtimii pentru cei avizați

Scurtimea canonică a poemului pare pentru mulți dintre cei care vor să se apropie de haiku mai curînd o înlesnire de a scrie ceva lejer. Dar asta tocmai pentru faptul că nu o înțeleg. Scurtimea este de fapt rezultatul unei concentrări, al unei esențializări a celor scrise prin distilare și eliminare. Textul este laconic, concis. Stilul în care este conceput este unul eliptic, astfel încît tocmai omisiunile devin mai elocvente decît cele spuse. Exigența compunerii unui haiku este ghidată de ideea că spunînd mai puțin, poți să spui mai mult. Am spus anterior, scurtarea are ca rezultat comprimarea unui resort.

chiciură pe ram - / bunica-și toarce firul / la gura sobei
(Letiția Iubu)

Cum se poate observa, textul de mai sus nu este unul prețios care să etaleze artificii literare. Nimic nu-l deosebește de vorbirea obișnuită, curentă. Raportat la așteptările unui cititor neconvertit la haiku, dezamăgește prin platitudinea și prin simplismul său, dînd impresia, în ciuda limpezimii sale, de formulare insuficientă, incompletă, neîncheiată. De abandon al codului, de obicei mai consistent, de a comunica informație. Cititorul se va întreba pe bună dreptate: doar atît? ei și?

Pentru un cititor versat, pare să existe undeva, în situația care a precedat și a generat acest text, o puternică tensiune emoțională care a fracturat vorbirea și a fasonat, prin restrîngere, fragmentele verbale. Deși reduse ca dimensiune, îmbinările de cuvinte nu-și pierd coerența, simplitatea, naturalețea. Rămîn însă la nivelul unei comunicări orale expeditive, mai degrabă precipitată să evoce situația generatoare a unei emoții decît să exprime vreun gînd precis formulat sau să sensibilizeze explicit și expresiv (prin cuvinte) la emoția în cauză.

Prima omisiune elocventă este deci tocmai aceea de a renunța la limbajul îngrijit sau literar și de a apela la un limbaj colocvial nesaturat pe deplin. Folosind limbajul evocativ, mai mult exclamativ decît informativ, textul se va comporta ca un sistem fizico-chimic cu valențe nesaturate, gata să le satisfacă prin apelarea la contexte efective și palpabile, dacă imaginația cititorului va fi disponibilă și pregătită să caute și să găsească ce poate intra în astfel de combinații pentru a constitui o rețea aluzivă consistentă.

Investigația, uneori spontană, alteori reluată meditînd la scurtul și banalul text (și la motivele pentru care autorul l-a abreviat așa și nu altminteri), poate descoperi multe. Chiciură pe ram, un detaliu evocativ dar și expresiv al iernii, are puterea de a iradia atmosfera unui întreg anotimp. Este (de data asta) numele lui metonimic, un amănunt care o simbolizează plastic și sugestiv și o invocă să apară în fața ochilor noștri. Înghețul, frigul și ceața sînt condensate, aproape sărbătorește, în incredibile și migăloase horbote agățate în pomi.

Simetric, și bunica-și toarce firul / la gura sobei evocă, un pic mai elaborat ca formulare, aceeași iarnă, dar privită dinspre partea umană, dinspre adăpostul chibzuit pe care gospodarul l-a pregătit ca să înfrunte vitregia iernii. Retras din aria mai largă în care robotea în vremurile mai bune, omul de la țară are asigurat tot ce-i trebuie ca să treacă iarna liniștit: cămara plină, lemne din belșug, apa în fîntînă și, mai ales, timp berechet pentru taclalele și poveștile spuse la gura sobei.

Două universuri aparent paralele care formează însă o unitate a contrariilor și reușesc să se armonizeze perfect. E vorba însă de vremurile bunicilor, azi lucrurile s-au schimbat. Iarna e un calvar, ca și orice abatere de la canonul vremii bune care perturbă viața urbană, orarul pe care oamenii sînt nevoiți să-l respecte, străbătînd mari distanțe de acasă pînă la slujbă și înapoi. Și, între timp, fiind obligați să-și facă și aprovizionarea. Tihna iernii cînd rămîneai la gura sobei și toate ale traiului îți ședeau în preajmă este doar o amintire, o poveste, o nostalgie.

Strategia acestui gen de abreviere are semnificații pe care cunoscătorul le prețuiește pe merit. El apreciază stilul lapidar și indirect al unui autor reticent și sobru care a ales să nu-și divulge flecar nici opiniile, nici emoția, preferînd să delege pentru aceasta situațiile, obiectele, faptele, gesturile menționate cît mai auster în text. Mărturisind-o deci doar prin ricoșeu.

Laconsimul are semnificații adînci în ce privește atitudinea existențială cultivată de haiku și anume aceea de a evita exhibarea emoției și de a surdiniza influențarea cititorului. Cititorul este invitat să construiască alături de autor un cadru scenografic în care se va ivi o emoție, să împărtășească împreună cu el tîlcurile unei situații și să decidă singur ce atitudine implică acestea. Laconismul nu este deci o ajustare cantitativă a textului, o fasonare a lui după canonul 5-7-5 silabe, ci o operațiune calitativă de omisiune a unor uzanțe de comunicare literară. O manifestare existențială a unui tip anume de personalitate. Cititorul apreciază eliminarea obiceiului liric de a vorbi despre tine și de a-ți expune indiscret emoțiile și trăirile. Prețuiește înlăturarea exaltărilor și a dulcegăriilor. Gustă îndepărtarea din poem a comentariilor sau a interpretărilor lucrurilor prezentate. Se bucură de absența declarativismului și a efuziunilor sentimentale.

Pe scurt, laconismul înseamnă obținerea unui text auster, epurat de balastul subiectivității și de exhibiționismul liricoid. Text care devine un interlocutor cu care cititorul va intra într-un îndelung dialog tăcut al apropourilor. Toate omisiunile menționate tensionează poemul și îi asigură astfel vibrația și consistența.