Volumul postum "Dădica Melea" de sculptorul Nicăpetre

La începutul anului 2016, când s-au aniversat 80 de ani de la naștere, Centrul Cultural Nicăpetre al Muzeului Brăilei "Carol I" a lansat volumul "Dădica Melea" de Nicăpetre. L-am primit recent și l-am citit pe nerăsuflate.

Volumul, într-o prezentare grafică de zile mari, conține materialele din arhiva autorului, trimise de familie Editurii ISTROS a Muzeului Brăilei. Zamfir Bălan scrie în "Nota Asupra Ediției" că este vorba de un text autobiografic din 2003, pe care sculptorul l-a considerat întâi un roman, dar, după ce l-a revizuit în 2007, l-a numit "Dădica Melea", scenariu de film scris de Nicăpetre".

Citisem volumul "Downtown Brăilița 89", oferit mie de autor, cu dedicație, în 2001. Cartea "Dădica Melea" e tot despre Brăilița, locul copilăriei autorului.

Scrie Nicapetre: "Lumea de la țară cât și cea de la periferia orașelor foloseau cuvântul dădica ori dada ca un apelativ respectuos pentru o persoană matură, sau mai în vârstă, de gen feminin, rudă apropiată sau mai îndepărtată, ori, de multe ori, doar cunoștință". Melea era o vecină pe care o chema Melania, dar pe care fiica ei, când a început să vorbească, o striga "Melea" și așa i-a rămas numele.

Nicăpetre era un mare povestitor. Mi-l aduc aminte de la șezătorile cenaclului "Observatorul". Când vorbea, parcă ne picta în cuvinte peisajul. Limbajul lui curgea natural, cu farmecul și coloratura locului natal, Brăilița. N-am găsit artificii literare în cărțile lui Nicăpetre, totul este scris așa cum e și, poate pentru că l-am auzit de atâtea ori vorbind, am avut senzația, citind cartea "Dădica Melea" că el însuși mi-o spune cu voce tare, cu nuanțele lui de umor, uneori sarcastic, alteori nostalgic.

Perioada descrisă în carte începe înaintea războiului, când Petre Bălănică - Nicăpetre- era copil de clasa a doua și se termină cu alungarea nemților de către ruși, în 1944. Fiecare amănunt descris în carte are un relief aparte nu numai datorită unicității limbajului, dar și a căldurii ascunse în cuvintele povestitorului. Scenele de pe Dunăre, în care copilul Petre merge cu tatăl și bunicul la pescuit, sau cele de vânătoare, toate presărate cu descrieri legate de război, sunt mărturii emoționante și de o reală valoare artistică. Amănuntul este omniprezent, iar intensitatea retrăirii -prin povestire- a momentelor copilăriei este transmisă cu forță, dar și tandrețe, cititorului.

"Multă lume crede că ciorba de pește este o zeamă lungă în care se mai găsește și câte un baboi, doi. Ei nu, nu-i așa de loc! Se fierbe ea în ceaun, apa este ea din Dunăre, se fierbe ea pe vatră, la foc potrivit de vreascuri, da' se mănâncă peștele, nu se leorpăie zeama. Peștele, pe alese, absolut că se alege, nu tot ce zboară se mănâncă [....] Bucățile mari de pește fiert se scurg și se pun grămadă pe steblă. Stebla este un fel de tavă din scândură cu o opritoare de-a curmezișul, ceva mai jos de jumătatea ei, cu niște crestături-găuri prin care se poate scurge zeama din grămada de pește așezată în partea de sus.[...] Încă un rând de rachiu și fiecare-și trage în față bucata de pește aleasă, o tăvălește în mujdei și mănâncă cât îi trebuie. Cu lingura în mâna se merge la ceaun și se iau câteva inghițituri din zeama caldă, mușcând din felia de pâine. Asta-i ciorba ca pe Filipoiu."

Poate că Nicăpetre a schimbat denumirea lucrării din "roman" în "scenariu" pentru că fiecare fragment în parte descrie câte o scenă din copilărie fără ca, în ansamblu, să existe firul epic necesar unui roman. În schimb, peisajul Deltei, decorul cu vaci și cai, datina de tăiere a porcului, mersul la păscut cu caprele - care mănâncă flori de dulci de salcâm din ramurile coborâte de Petre urcat în copac, lăsatul oilor în grija ciobanului, vizitele doctorului la bolnavi, toate sunt descrise cu atâta dexteritate, încât cititorul devine, de fapt, spectatorul unui film, el vede imaginile.

Coperțile bej, catifelate, ca și paginile gălbui pe care superbele vignete din grafica lui Nicăpetre separă capitolele, mi-au amplificat emoția lecturii. Am retrăit momentele de împreunare sufletească și artistică pe care, pictorul, sculptorul, scriitorul, omul Nicapetre, cu harul lui, ni le aducea la fiecare întâlnire a cenaclului "Observatorul" din Toronto.