Silvia Caloianu – « Narcotango »

Silvia Caloianu – « Narcotango »
Editura Vinea, București, 2013
ISBN 9789736 983764
120 pagini
Coperta: Vasile Botnaru

La sfârșitul acestui an a avut loc la Târgul Gaudeamus din București, lansarea volumului de versuri «Narcotango» al poetei Silvia Caloianu din Chișinău.
Apărută la editura Vinea din București, cartea Silviei Caloianu este ilustrată de Vasile Botnaru, artist plastic și jurnalist, un contemporan al energiilor volatile deschise stării de sentiment, cum ar putea fi definit, dintr-un singur penel. Această copertă își păstrează o notă neașteptată de originalitate și prin faptul că toate lucrările lui Vasile Botnaru sunt «executate în cafea și în vin».

Cunoscută de mai bine de un deceniu multor cititori în lumea virtuală, a internetului, cu predilecție pe site-urile literare românești, Silvia Caloianu este nu numai jurnalistă, realizatoare tv și organizatoare a Festivalului-Concurs Internațional de Muzică «Nova Latinitas» ci, mai ales, licențiată a Facultății de Litere a Universității de Stat din Chișinău. Locul de naștere al Silviei Caloianu, cordonul ombilical legând-o de propria identitate, «purtând ecourile unei istorii abia scrise într-un oraș pe care mulți nu au ajuns să-l vadă, nu au cum să îl cunoască, să îl respire "tu nu ai văzut niciodată orașul ăsta cu mine" (din păcate, nu), alții nu se pot dezlega niciodată, pentru că pur și simplu, a pleca, a te îndepărta din inima lui, mare precum statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt, înseamnă a muri in tine câte puțin: "pur și simplu mi-a intrat în ochi arcul de triumf / cu tot cu ceas / și nu mai văd soborul și clopotnița de după / nu mai văd / nu văd"» mărturisește autoarea în propria sa «relatare din pman» din anii trecuți.

Deși creațiile Silviei Caloianu au fost publicate de-a lungul anilor pe cel mai mare site de poezie românească «agonia.ro» au reușit să cunoască sporadic, aș putea spune (obiectiv și sincer), lumina tiparului. Astfel, găsim câteva titluri, respectiv în 2004 - "niciodată pe nume" (concursul "Soros", Chișinău), editura Arc, Chișinău; 2005 - "Ultima Generație – Primul Val" (antologie poezie.ro), editura Muzeul Literaturii Române; 2010 - "Clauza poeziei celei mai favorizate. Antologia poeziei maramureșene și basarabene contemporane"(Igor Ursenco), editura “Limes”.

«Narcotango» nu este doar o colecție de poezii de dragoste cum poate unii ar fi tentați superficial să o catalogheze ci un contract peren cu starea imponderabilă a supraviețuirii cu sine însăși, înlăutrul și înafara Ființei, într-o simbioză indestructibilă pe viață și pe moarte, atunci când «sângele îmi urcă în clopotniță încă o sărbătoare / care nu se legitimează nu se explică» (vals cu shostakovich), reușind să fie un real manifest de credință și fidelitate pentru SPERANȚÃ, despre care Silvia Caloianu nu spune decât că «am în ochi niște lacrimi rebele mă enervează / am o inimă de aceea cu accent moldovenesc tu cum ai crezut / iată florile mele bleu frumos mirositoare parcă le zice frezii / de fapt zambile / primăvara e doar o ambasadă cu pretenții ce să fac.» ( bună seara bucurești) într-un singur sens magistral, vital, al uluitoarei și imponderabilei tinereți «acum trupul meu e doar un tunel de litere înroșite/prin care emoțiile trec încolonate ținându-se de mâini / ca niște copii la grădiniță.» (stare de urgență și poezie cuminte)

Mai mult, «Narcotango» este un demers inefabil pentru înzidirea propriei ființe în matca limbii române de dincolo și dincoace de Prut, un pod de flori al liricii contemporane.

Deseori veți descoperi printre versurile autoarei că «Zăpezile își poartă sutanele gri pentru primăverile în care nu mai avem ce să ne mai spunem, într-o mare catedrală disco a singurătății. Vânător și vânat, într-o comuniune sălbatică a ceea ce nu moare între noi, viața însăși ca o pradă (Marin Preda...), viața ca un raptor imuabil, indezirabilă trecere...» «noi am văzut fericirea / închide cartea și taci mai departe dragostea mea / ce să ne / mai / spunem / nimic nu moare / ce voce ai ce tristă/ ce ochi ai vânătorule ce blânzi ce tandri» (cântec pentru vânătorul meu).
Poezia Silviei Caloianu reprezintă «O metamorfoză prielnică pietrelor din inima femeii dintr-o "erupție" estetică a ceea ce marmura conferă acesteia, trecere organică majestuoasă a semnelor gestante din acest incest ireal desemnat astfel "cuvintelor ei li se puteau ghici omoplații / coapsele tălpile / păreau să plece".

Un fragment dintre cele mai originale construit într-un ritm unic marca "Silvia Caloianu": "îmbrățișând pe cineva de mult prea departe iar asta numai / și numai dacă femeia nu se devora cumva pe sine însăși / întrebându-se". (Femei și pietre)»
Acolo, numai acolo, în poezia ei «Grădinile cerului înzăpezite își ridică ziduri funerare de cetate neagră din spaimele noastre cotidiene cu durere și disperare: "ce povară / de parcă aș duce un mort pe brațe și nu aș avea cui să îl las și neputința / de parcă aș fi eu însămi mortul din brațele mele" pentru ca stim deja sensul curgător al Stixului crescut prin carnea efemeră, inevitabil, Începutul și Sfârșitul laolaltă al păsărilor din noi muribunde prin iarna dezvelită de sensuri "și nu aș găsi o liniște mai încăpătoare" decât acolo la căpătâiul lumii în descompunere. Povara semnelor devine malignă, fiecare își leapădă neputințele în virtual, ca într-un ocean imens greoi al așteptărilor pierdute. Speranțele se aneantizează în plină iarnă cu "o pasăre mică înghețată pe zăpadă", devin inerte, irecognoscibile. Și atunci da, da, "sigur doriți să navigați în altă parte".» (sigur doriți să navigați în altă parte)

Silvia Caloianu este "un soldat / cu rănile în lesă" cu sufletul agățat pe harta invizibilă a lumilor interioare, acolo unde «am plâns și m-am făcut cumva frumoasă / îmi strălucesc ochii precum creștinilor din catacombe / nu că l-ar interesa / acum o să plec / orașul ăsta / orașul ăsta / orașul ăsta pur și simplu nu mi se cuvine» (problemă în aeroport) care știe că «între noi pământul câte o dată se strângea miraculos în colțuri / să ne spunem cât suntem de singuri / și că nu am avut o veșnicie pe nimeni atât de aproape».

Există în volum un poem preferat, al Silviei Caloianu, pe care nu-l pot recita (știi tu, Silvia…) fără să nu-mi tremure orele de veghe la căpătâiul bunicilor mei deportați, fără să nu mi se împartă inima în rații de pâine înfometaților din amintirile celor dispăruți, fără să nu strig la colțuri de lume tragediile istoriei.
Este o adevărată poezie patriotică emoționantă, așa cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, așa cum rar se poate scrie, doar cu sângele celor din gropile comune, morți pentru Patrie:

«când ai tăcut ascuns în telefonul meu negru
ai tăcut atât de frumos
încât m-am gândit că nu e nicio deosebire
între giulgiu și tăcere
și am zis ah
am tras în mine tot aerul vagonului șapte
și am zis
ce e românia fără tine ce e limba română
mi-am lins buzele de lacrimi și am zis tu ești românia mea
tu ești cineva care din timp în timp reface harta lumii
trenul prietenia scotea fum pe nas și pe urechi
părea un balaur fericit la culme
că mă duce
în dinți
peste prut
înapoi
pasăre
împușcată» ( prada altuia)

Recitind poeziile din «Narcotango» revin și îmi susțin încă o dată ceea ce am comentat cândva pe agonia.ro la poemul care dă însuși titlul volumului:
«Dar tot acest poem este o doar interfață.
Acest poem nu trebuie privit doar ca un simplu poem de dragoste. Este o declarație de apartenență spirituală.
Profunzimile textului sunt în alt registru, pe care, da, Silvia Caloianu, unii dintre noi l-am putea intui: această nevoie vitală de Nichita în contextul arealului geografic (și politic...) al autoarei, pretextele folosite: visul-coșmar, cei doi iubiți dansând fără a mai respira "niciunul dintre noi nu părea să respire", nevoia de protecție, o altfel de protecție, subtil spusă, nevoia de Poezie - această "haină de ploaie" a celor de departe, un dans narcotic, hipnotic, ca un ritual al celor care deși se mai vor în viață, sunt deja pierduți...dansăm nevăzuți narcotango / și nu mai știm ...ce nu mai știm? Nici ei, nici noi, nici voi?
Argentina plânge, de acord, dar Basarabia...?
Toate aceste inserții în/dinspre textele lui Nichita nu sunt absolut deloc întâmplătoare, această sete și foame de Nichita în pasajele poemului, într-un colaj conștient, de mare subtilitate, tot acest dans cu efect halucinant căruia nu-i putem niciodată rezista...
Tonul întregului poem este tragic, ca la sfârșit de lume. Poemul Silviei Caloianu îmi amintește de Gabriela Szabó alergând cu tricolorul pe umeri pe stadion atunci când a câștigat la Jocurile olimpice din 2000.

Silvia Caloianu dansează hipnotic, la nesfârșit, cu poemul de suflet al poeziei românești, și mai ales, Nichita, nu întâmplător Nichita...

În fața acestui tricolor din inima Silviei Caloianu, mă înclin.»

Aștept deja un volum retrospectiv, poate bilingv, adunând toate poeziile risipite pe site-uri, prin ani, ca pe o nouă sărbătoare. Această sărbătoare este deja în noi.



(PS Coperta a apărut de sub tipar fără contrast, din păcate și nu cum era prezentată pe internet...)