“O lovitură a soartei nu dă dreptul la lamentare”

Dialogul ce urmează a fost realizat cu prilejul sărbătoririi profesorului Romul Munteanu, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, manifestare organizată de Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România, Muzeul Național al Literaturii Române și Fundația Culturala Libra; lansarea volumului sau de memorii "Viața în ceață sau Cantecul lebedei", în Rotonda MNLR. Profesorul și scriitorul Romul Munteanu este autorul unei bibliografii impresionante, care include titluri fundamentale ale culturii românești și universale: Contribuția Școlii ardelene la culturalizarea maselor, Noul roman francez, Farsa tragică, Profiluri literare, Metamorfozele criticii europene moderne, Lecturi și sisteme, Cultura europeană în epoca luminilor, Clasicism și baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, Introducere în literatura europeană modernă, Școala ardeleană, Iluminism și romantism european. Pe parcursul unei remarcabile cariere, Romul Munteanu a primit o serie de premii și distincții naționale și internaționale: “Premiul Uniunii Scriitorilor” în 1971, 1972, 1976, „Premiul Asociației Scriitorilor din București” în 1979 și 1996, “Premiul Menelaos Ludemis”- Atena, 1980, “Premiul Revistei Flacara pentru critică” în 1987, “Ordinul Steaua României în grad de cavaler” în 2005, “Palmes Academiques”, acordat de Ministere de L'Education Nationale (Franța), Chevalier des Arts et des Lettres.

- Domnule profesor Romul Munteanu, v-am văzut la această aniversare cu lacrimi în ochi. Ce vă spune inima în acest moment?
- Sunt emoții firești ale vârstei, deși, când am plecat de-acasă credeam că la vârsta mea n-o să mai am asemenea emoții. Iată, însă, că sunt copleșit de toate cele spuse de cei din jur. Copleșit de propriile amintiri și evocările altora. Am fost profund impresionat. Și m-am bucurat că la această întâlnire au venit mulți oameni în vârstă, mai apropiați de etatea mea, decât tinerii care mulți îmi sunt străini și care mă cunosc mai puțin.

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră acestă carte, "Viața în ceață sau Cantecul lebedei"?
- Este doar una dintre cărțile mele. Încurajat de primul volum de memorii, am continuat. Am scris acest volum în care pedalez pe etapele pierderii vederii, acestei tragedii despre care scriu fără să mă lamentez fiindcă, o lovitură a soartei nu dă dreptul la lamentare. Mai degrabă la necesitatea redresării și la capacitatea de a regăsi în mine o altă forță prin care să merg înainte. Și toate aceste elemente converg în această carte în care am vorbit despre orbire dar și despre lecturile pe care mi le fac alții, de bucuria conversației, de plăcerea de a vorbii cu prietenii – ce e drept, din ce în ce mai puțini și mai rari în casa mea.

- Ați fost “acuzat” că sunteți un om singur. De ce?
- Eu m-am numit un om singur. Poate, într-un fel și pentru considerentul că îmi place singurătatea. Acum chiar mă complac în cadrul ei, dar, la singurătate cred că am ajuns prin pierderea vederii, nemaiputând să circul nici până la colțul străzii. Fără însoțitor, m-am retras în obscura mea cameră, copleșită de pereții aceia încărcați de cărțile pe care nu le mai pot citi și pe care mi le citesc alții. Stau acolo și meditez iar, când una dintre tinerele foste eleve ale soției mele vine la noi și scrie, îi dictez în continuare memoriile și articolele pe care le am de scris. Aceasta a rămas singura mea posibilitate de comunicare cu hârtia. Și mă gândesc, poate, dacă voi continua scrierea acestor memorii, în funcție de succesul pe care-l va avea volumul al doilea, pe care l-am lansat astăzi aici.

- Care a fost cea mai mare bucurie, dar și cea mai mare tristețe ale vieții dumneavoastră?
- Nu știu dacă am avut o bucurie foarte mare în viață. Au fost bucurii egale, au fost mai multe. Bucuria de a fi editor și de a publica scrierile altora, dar și pe ale mele. Tristețea mare a fost momentul acela când am fost îndepărtat de la “Editura Univers”, considerat prea bătrân. A fost adus altcineva în locul meu, când cred că mi s-a dat, astfel, lovitura esențială și, poate atunci, din cauza șocului e posibil să fii început să îmi pierd vederea.

- Fără a vă mai reține, lăsându-vă să vă bucurați de prezența celor care vă vor solicita autografe...ce-și dorește profesorul, criticul și istoricul literar Romul Munteanu, acum, la 80 de ani?
- Nu mai am multe dorințe. Mai vreau să rămână câțiva prieteni în jurul meu, prieteni fideli, cu care să mai vorbesc din când în când. Îmi mai doresc ca această tânără, care-mi scrie lucrările, să nu-și piardă răbdarea. Pentru că acum scriu greu, iar uneori, când are timp și vine la mine nu am eu dispoziția de a scrie. Și trebuie să se acomodeze la starea mea sufletească. Trebuie să îmi continui memoriile și să termin – ceea ce nu am spus astăzi aici – volumul al optulea din “Jurnalul de cărți”, din care nu am scris decât o mică parte. Și, peste vreo doi ani intenționez să-l public, dacă voi ajunge să-l termin. Îmi închipui că acesta este vârsta la care voi apărea pentru ultima dată în fața dumneavoastră, nu pentru că aș vrea să sfârșesc zilele imediat ci, pentru că eu consider că nu mai este decent să mai apar în public la o așa vârstă târzie. Cred că va fi ultima noastră întâlnire de acest gen, ca om de litere și ca profesor pensionar.

- Aveți o viață întreagă dedicată paginilor de carte. Ați trăit lângă ele și v-ați format intelectual cu ajutorul lor.
- Am ieșit foarte rar în public și m-am consacrat scrisului. În primul rând memoriilor. De ce memorii și nu continuarea ”Jurnalelor de cărți”, din care mai am doar un singur volum și care este pe jumătate scris? Pentru că ele înfățișează viața mea în modul cel mai autentic. Așa cum am scris într-unul din volume, nu m-am înălțat nici pe mine, nici pe alții. Dar mai mult pe mine decât pe alții. Și socotesc că așa este drept. Poate, în legătură cu alții puteam să greșesc mai mult dar, cu mine aveam dreptul s-o fac și puteam să mă iert dacă greșeam. Mi-am conceput viața din tinerețe ca un iubitor de cărți. Mi-a plăcut să citesc dintotdeauna, așa cum mi-a plăcut să scriu. Am scris mult. N-a fost un timp irosit, a fost un timp de exercițiu.


interviu realizat de Gabriel Dragnea