„Zeppelin Jack” și urma din sine

„Jack,/ spune-mi, te rog, cuvântul/ pe care ieri ți l-am dat/ mai trăiește?” (imponderabilia). Imponderabil, „Zeppelin Jack”-ul lui Marius Surleac (Herg Benet, 2011, volum de debut) ne invită să parcurgem topologiile neconvenționale ale unor lumi „tăiate” și „lipite” spre a da savoarea unei expediții poetice în toată regula. Bio-fizician, autorul picură în poemele sale ingrediente ale specializărilor sale, fără însă a eșua în aridități scientiste, ci cu o continuă grijă de a găsi proporția ideală în serviciul „umanizării” cu „știință” a lumii.
Surleac are, în mod cert, pasiunea infinitului, nu însă unul abstract, ci întruchipat de forme vii în mișcare: „împreună cu Jack levitez/ aproape de infinitul cuprins de aripile delfinilor gemeni/ deasupra valurilor (…) toate necunoscutele într-un slalom/ spre nesfârșit s-au strâns/ ca doi ochi în palme/ urma din mine” (fragment).
Traseele de lectură apar ca niște benzi Möbius, pe care, parcurgându-le, poți avea la orice pas surpriza să treci din lumea obișnuită la „infinitul mic”, sau de aici direct la „infinitul mare”, cu un sentiment paradoxal de „continuitate” pe care doar poezia îl poate inventa. Căci spațiul și timpul capătă, prin „scurtcircuitul” artistic, plasticitatea gândului, și forța sa de sondare creativă. Cititorul simte aceasta „pe pielea sa”: „Jack... trezește-te/ barba ți s-a dublat într-o secundă/ nu cerși scuze (…) un scris tremurat/ o lamă/ «iar de privești îndelung abisul, abisul va privi înlăuntrul tău»” (proiecție).
Jack e „celălalt eu”, ce poate fi supus celor mai năstrușnice asocieri, cu aromă cuantică: „se vor fi căutat leptonii între ei/ într-o lume invizibilă în care până/ și zgomotul era alb și noaptea/ ucidea fiecare vânt lovit de ziduri de carne? (…) Jack s-a împiedicat de coada/ albului elefant (…) urmele tale sunt negre/ pielea are gust de nisip/ trompa ta este fundul fântânii/ din care-am ieșit/ recunosc sarcina pierdută-n matrici” (Albul elefant). Evident, Jack se vrea o figură „spirt”: „urmăresc cu un ochi prăjit în tigaie/ povestea de seară// Jack se toarnă” (Tensiune lichidă), electriza(n)tă: „m-a străpuns ca prin sticlă privirea/ mai ales că pe cap purta/ un van der graaf în miniatură” (interferențe).”.
Desigur, jucăuș-ironic, Jack debordează de sensibilitate și se cere „salvat”: „spre seară l-a văzut luna, atingându-i întâi creștetul/ l-a prins de subbrațe trăgându-l/ ca un forceps la aer din matca putrezită” (drum înapoi); „orizontul/ agățat în trandafirul unei pete de soare la nici 10/ centimetri de balie a erupt/ noi doi, drumul spre rai” (rătăciri). Balansul între macrostructuri și microstructuri e completat de chirurgia temporală: „la geam au bătut în ultima noapte/ doi pumni încleștați timp de-o secundă/ ce-a ținut până azi” (pierdut); „ultima oară când ne-am plimbat prin același parc a fost mâine” (ascultă).
Surleac manifestă un apetit special pentru jocurile antropomorfizării: „câinele meu albastru se plimbă prin Alexanderplatz cu/ soția sa anarhistă… născută pudel/ și mănâncă currywurst și beau weiβbier/ apoi privesc din vârful turnului de televiziune/ cum un balon roșu împrăștie prin toată piața/ cutii cu pisica lui Schrödinger” (Anthropomorphia). Umorul „agață” referințe culturale și științifice, scoțându-le în decor din „joben” poetizate: „între roți dințate – câinele/ rezemându-și botul/ de osul transformat în nisip (…) se oprise câteva secunde să-și tragă sufletul/ ghemuit în fața unui vierme uriaș (…) instinctul își face loc printre celule,/ precum un fulger – (…) ochi larg deschiși – vârtejul creat absoarbe elementele/ cvadridimensionale ca pe o copertină” (saccade dog).
Cititorul e atras într-o lume ce respiră de „cultura intimității”: „pe trompa elefantului albastru șade crăcănată/ furnica roșie – prietena sa de-o viață (…) corzile lui Sakamoto/ suflă în foc” (prin trompa furnicii), putând fi eliberată, prin spontaneitatea cuvântului, de repulsivitate: „câinele azor și-a extins ieri viziunea/ până în prânzul comunității de viermi/ a trecut prin ei ca prin defecte de sticlă (…) e vremea în care florile/ înfloresc din cadavre” (Putrefaction goes high). Aici putem contempla, în voie, entanglementul dintre trup și lume, dintre eu și alteritate: „vectori mă clatină în balta de sub pleoape urmăresc cu aceeași pasivitate ca și cum arcurile mai lucioase nu sunt excitate rugina sugrumându-le până în plămâni ca printr-o membrană elastică își mai bagă câteodată capul celălalt eu” (Gând M).
Antenele micilor drame existențiale se încarcă de un polen „suprarealist”, fiind atinse cu o detașare nelipsită de voluptate. Pe bună dreptate, poezia râvnește a se transforma într-o „pitică albă”, sau, și mai bine, într-un fel de „gaură neagră” în care, absorbit, cititorul se simte, el însuși, discret privit: „toate secundele s-au împrăștiat/ mai târziu nici o dihanie nu mai merge pe bicicletă/ în temniță privim printre gratii bufnița de pe cer (...) Jack/ poarta scârțâie/ în geam sticlesc două puncte” (de-colorare). De parcă ne-ar spune, dintr-un „mâine” deja-întâmplat: „cuvântul/ pe care ieri ți l-am dat/ mai trăiește?” (imponderabilia).

Florin Caragiu


(text publicat în revista "Hyperion", nr. 10-11-12/ 2011, p. 113)