Vasile Chira - "Orologiul", sau reinventarea literaturii ca pretext noetic

(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2010, 121 pag.)

Semnul scriiturii lui Vasile Chira este interogația (v. ”Homo interrogans” volumul de debut în poezie al autorului, Editura Dacia, 2009). O interogație plină de forță, salubră metafizic, ce se întinde spre cele mai înalte și alambicate jocuri ale ființei. Străluminată sau străîntunecată de razele luminos-întunecânde ale unui apofatism teologico-filosofic, această interogație frizează cele mai înalte trepte cognitive accesate prin concertate mijloace stilistice. Scrierile sale sunt subtile simfonii ori sobre recviemuri. În fața marilor întrebări (dacă ți le pui) nu trebuie să te grăbești să lipești răspunsuri generice, ci, mai curând, să te îndoiești, să întrebi ori să strigi, mai ales în fața acelor răspunsuri care își arogă statutul de universalitate.

”Fiți tari, doar nu e altceva decât un accident genetic”, le spune medicul părinților cărora tocmai li se născuse un prunc bătrân. Cu barbă albă și plete. Acest accident genetic însă este semnul prevestitor al unui accident cosmic, ontogenetic: cronopatia. Semnele sunt la început izolate, pentru ca foarte curând să cuprindă întregul Leidenstadt, orașul suferinței (în limba germană). Locuitorii orașului nu realizează gravitatea ”accidentului”, decât atunci când viețile le sunt întoarse pe dos, când timpul, această ”emanație a eternității”, o ia razna. Orologiul din turnul catedralei s-a defectat și totuși nu pot să facă nimic prin propriile lor forțe. Astfel devine tot mai evident că trebuie chemat constructorul orologiului, care nu vine singur, ci însoțit de fiul său. Acesta este doar registrul iconic, sensibil, al romanului, pretextul meditației, premisele unui eseu despre atavismul ancestral al ființei umane: imposibilitatea de a-și surmonta propriile limite.

Registrul metafizic abia de aici începe. Vasile Chira este un neo-kafkian prin excelență, dar dacă la scriitorul praghez forma parabolică a romanelor sale se fundamentează pe metafizica iudaică, la Vasile Chira apele subterane, sevele interioare vin din creștinism. Bântuiți de aceleași angoase existențiale, confruntându-se cu aceleași aporii, dacă la Kafka acestea au fost puse sub semnul expresionismului ori al suprarealismului (sau, puțin exacerbat, al romantismului), la Vasile Chira ele frizează un sens soteriologic.

Din păcate cei mai mulți filologi, odată cu cei care înțeleg prin literatură o simplă inventariere a derizoriului cotidian, nu au acces la un astfel de registru, iar tăcerea cu care a fost întâmpinat romanul de care vorbim de către ”critica de specialitate”, confirmă acest lucru. Filosofia, metafizica și teologia sunt singurele instrumente cu care poți să pătrunzi cu adevărat sub epiderma acestui roman, și nu simpla perspectivă deschisă de aceste poziționări, ci asumarea lor ontologică. Chiar și o interpretare anagogică, la care mulți teologi ar fi tentați, nu ar fi pentru ”Orologiul” decât tot o limitare în simpli parametri ai contingenței.

Așadar, uzitând aceeași modalitate parabolică kafkiană, romanul lui Vasile Chira transcende simpla receptare scolastică, de înregimentare stilistică, de autolimitare în curent literar (marii prozatori sparg întotdeauna aceste bariere), și se întinde spre ceea ce am putea numi expresionism mistic (ca să fie mai digerabil: misteric), bine echilibrat între contemplație și interogație, între miracol asimilat ontic și rigoare a observației lucide.

Aș îndrăzni să spun că ”Orologiul” este mai mult decât un spărgător de gheță, stare de gheață a literaturii facile, simpliste și simplificatorii, atât de premiată astăzi, ci este un veritabil crucișător ce deschide porțile de acces înspre ONTO-LITERATURÃ (așa cum îi place autorului să-și definească propriul demers literar), urcușul pe o scară a lui Iacob dinspre perimetrul sensibil al scriiturii, spre cel inteligibil. Dincolo de o simplă abordare filologică, romanul necesită o abordare fenomenologică, în haoticul context actual, pentru a-i pătrunde în detaliu înțelesurile secunde.

Planul creativ al romanului se fundamentează pe angoasele omului solitar înaintea ”accidentelor” divine, pe tema imposibilității rasei umane de a se ridica în picioare în fața Universului, pe sentimentul de interzicere pe care îl simte omul, ființă limitat cugetătoare, în fața Abisului, a Deconstrucției, a Alienării: ”Un pitic neajutorat este omul, o insectă minusculă ce se cațără disperată pe marginea sandalei unui uriaș” (cap. V).

Catedrala este imensă, are dimensiuni inimaginabile, cosmice: 778 de metri lungime, o suprafață de 144.000 de metri patrați și o înălțime de 477 de metri, reclamând încăpățânarea omului ”de a ajunge la Dumnezeu pe scară de piatră”. Vitraliile – joc al luminii între transparență și ”densitatea minerală a zidurilor”, orga - cu 2.000 de registre și 80.000 de tuburi, coloanele de sprijin – transcendentaliile medievalilor, turnul, treptele turnului, sunt categoriile intermediare dintre om și divinitate, dintre spațiu inteligibil și abis, dintre demonstrație și axiomă, dintre ritm arhitectural și predicamentele aristotelice. Aceasta este catedrala Sacrei Consubstanțialități. A cui? A cui cu cine? se va întreba, simplu, cititorul. Este vorba de o consubstanțialitate a materiei cu categoriile gândirii, a pietrei cu însuși rostul așezării ei acolo și nu altundeva, textul relevând astfel și valențele lui teleologice.

”Orologiul” este un roman care readuce în prim plan sensul sacrificiului. Și nu orice fel de sacrificiu, nu conjunctural, de circumstanță și fără o finalitate precisă, ci unul cosmologic sapiențial, altruist expiator: cel hristic. Și nu un sacrificiu substitutiv, ci unul ontologic necesar, asumat prin bunăvoință, de recentrare a Axei Universului. Societatea ceasornicarilor este una de elită, care se supune unor rigori de-a dreptul ascetice. Sacrificiul este întruchipat de urcarea în turn. Ceasornicarul oriental are o teorie minunată, dar nu urcă, cel arab doar va avea să vină peste cinci secole, dar singurul care va urca în turn este fiul ceasornicarului care a construit orologiul. Ceasornicarul aruncă o privire în centrul orologiului, înspre străfundurile lui pornite din hău și din nimic, iar ”boala timpului” emanat este cuantificată. Ea necesită rectificarea înclinației axului principal, iar aceasta revine în sarcina fiului său. Descrierea turnului și repararea orologiului (o reparație doar temporară) sunt poate scenele cele mai impresionante ale romanului, pentru ca finalul să fie străluminat de o neasemuită meditație poetică.

În ”Orologiul” autorul ia de piept chestionabila lipsă de noimă a existenței sub imperiul timpului liniar și se răfuiește cu ea. Așează degetul pe semnul rănii, unde trebuie împlântat, în inima timpului orizontal, timpul vertical al eternității. Pentru aceasta moare fiul ceasornicarului pe treptele unui turn despre care cei mai mulți se întreabă dacă măcar acesta există. Omul însuși își dezbracă de bunăvoie haina cunoașterii, îmbrăcând-o pe cea mai comodă, lipsită de dimensiunea ei metafizică. ”Planarea de heruvim” la care este chemat omul în confruntarea cu Ființa, deasupra Abisului și sub semnul Interogației, este înlocuită de ”gimnastica dezorientată a unei păsări de curte care dintr-un impuls atavic și fără motiv aparent dă haotic din aripi cucerind grandios zece metri.” (Cap. IX)

Poetul, filosoful și teologul Vasile Chira, cu un gest ferm și perfect asumat, un gest util doar în fața Ființei, singura instanță înaintea căreia dă seama, depune la picioarele agorei ceasul de aur al unui senior sfios și reflexiv, sincer și solitar, conștient că va fi călcat în picioare, de vreme ce cronopatia agorei nu poate fi vindecată.