Aleksandar Stoicovici. „Vineri” sau „icoana disperării din pietre”

La o primă lectură atentă, Aleksandar Stoicovici („Vineri”, ed. Herg Benet, 2011) apare ca un poet care știe să valorifice – la limită – mireasma de lemn sfințit a Ortodoxiei, care subzistă în trama acestei poezii, chiar și atunci când teluricul – un teluric devastator, surprins în ipostaza sa catrastofal-entropică – pare că a covârșit teritoriul tuturor imaginilor ce pot fi gândite și al tuturor concluziilor ce pot fi intempestiv trase (și, desigur, nu trebuie uitat că intempestivul e cel ce, în poezie, dă tonusul ei fericit). Înverșunându-se împotriva comerțului cu iluzii, pe care – a câta oară, iar!... – stă să le vândă istoria unui visător prin definiție incorigibil precum e omul, poetul se apără, pe de o parte, repliindu-se într-o atitudine tipic post-modernă. Aceasta implică, de regulă, distanțare, ironie, imanentism, dar și o identificare tragi-comică (la Stoicovici, mai degrabă tragică, lipsindu-i poza ostentativă), jucată, un ideal ce scapă printre degete. E de remarcat că nimic din ce scrie autorul nu se împotmolește în dificultățile grotescului.
Totodată, poetul se vede pe sine în ipostaza privilegiată de a fi „apărat”. E apărat chiar de pământul care, el însuși, poate atrage cerul. În acest caz, e evident că nu mai există acele planuri de referință opuse și separate, până la ireconciliabil (cer vs. pământ, spirit vs. materie) de care dă seama dualismul gândirii. Mai ales din punct de vedere creștin, omul constituie o unitate de viață deplină, chiar dacă adesea auto-contradictorie. Pe teritoriul „aceluiași” se joacă, în fond, viața dintotdeauna a poeziei. Mesajul sofianic, specific Ortodoxiei, răzbate din interstițiile acestor texte cu forța unei poetici, dar și a unei mărturisiri – la limită – și cu aromă arhaică, pe care o degajă un teluric sfințit, iconizat. E, aceasta, o situație propice pentru însăși practica poeziei, pe care o știm că preferă să pună în lumină contradicția internă și să afirme posibilitatea schimbării inefabile din interior. (Cunoaștem, de altfel, la modul general, că principiul poetic al empatiei funcționează contrar oricărei forme de adaptaționism naturalist. În acest alt context se afirmă practic acordul exteriorului cu interiorul și nu adaptarea forțată – prin legile necesității – a interiorului la ce e dat ca exterior.)
La Stoicovici, contradicțiile trăirii, ce izbucnesc cu duritate, nu reușesc să frâneze elanurile vitale și conversia axiologică, nedeclarată, petrecută discret la nivelul imaginii. E o conversie survenită, așadar, abrupt, dar totuși cu non-violența eufemismului. În consecință, putem vorbi, în cazul poetului de față, la o structură a imaginarului care se desfășoară conform cu o viziune de adâncime, ce permite translația iconică a imaginii și a sensului implicit. Astfel, se lasă citite energia și viteza, ambivalența și adesea fecunda ambiguitate a acestor alcătuiri poetice.
Ne bucură, până la urmă, să remarcăm aspirația către o poezie vie, cu secreții vitale, consistentă prin sucul ei ontic, o poezie pe care nu ajungem să o vedem dizolvându-se într-un joc de contradicții sterile.
Faptul că „scamatoria” făcută prin mijloace poetice ne ia văzul și că în primul moment poetul ne prezintă ceva, dar scoate printre degete altceva, acest lucru nu-i deloc întâmplător în raport cu referința mai adâncă a fenomenului respectiv. „Prestidigitația” lunecoasă poate sugera, ea însăși, posibilitatea conversiei imprevizibile prin topirea inerțiilor, ceea ce trimite la același devenit altul, sau, dimpotrivă, redevenit – prin supra-acțiunea fulminantă a Harului, de ce nu?... – el însuși într-un chip mai deplin. E, aici, o pâlpâire puternică și paradoxală, nelipsită de sens, ce scapără din viteza unui gest poetic reușit.
Senzația că poezia „întoarce lumea pe dos” sau/și „de pe dos pe față” constituie, fără doar și poate, în primul rând, un rezultat al unei tehnici poetice prodigioase. De asemenea, această gheară invizibilă cu care simțul poetic atacă realitatea e pregătită să acționeze în orice moment, smulgând străfulgerătoare prim-planuri din secțiuni de adâncime. (Cum ar fi: vizualizând „gingii de hienă în urletul omului”, imaginea „sângelui traversat de pasăre”, a „bărcilor albe ce țin loc de coaste”, „un pumn de furnici într-un măr de sticlă” sau o imagine mai comprehensivă precum e „icoana disperării din pietre”, care ar putea fi și un leit-motiv al poeziei pe care o practică.)
Precedentele considerații generale despre modul cum se lasă citită poezia lui Aleksandar Stoicovici își găsesc o adeverire și prin titlul ales de autor pentru volumul de față: „Vineri”. Este un cuvânt abisal și consistent, mai ales prin încărcătura sa creștină, transparentă de altfel, care ne situează în locul unei răscruci decisive, în spațiul foarte strâmt dintre moarte și înviere. Acum cunoaștem pe dinăuntru mormântul și uscăciunea dincolo de cuvânt a existenței. Paradoxal, aici poate începe speranța, o dată cu descoperirea sărăciei absolute a omului confruntat cu esența sa ultimă.


(text apărut în postfața volumului \"Vineri\", ed. Herg Benet, 2011, pp. 82-84)