Apariție editorială: Ieromonah Ghelasie Gheorghe, Mystagogia Icoanei (ed. Platytera, 2010)

A ieșit de sub tipar \"Mystagogia Icoanei\", volumul al șaselea din colecția de Opere Complete ale Părintelui Ghelasie, colecție publicată la editura Platytera din București. Pe 2 iulie 2010 se împlinesc șapte ani de la mutarea la Domnul a trăitorului isihast de la Frăsinei.


Cuvântul editorului

Chipul Bisericii cel dinlăuntru și din afară

„Mystagogia icoanei”, așa cum este prezentată de autor, face parte dintr-o lucrare mai vastă, care își propune să trateze despre Iconicul euharistic.
În „Mic Dicționar de Isihasm”, cu referire la prezența iconică, părintele Ghelasie Gheorghe insistă cu o precizare esențială pentru gândirea sa teologică. Este vorba de a indica „viul ființial” ca pe o realitate a spațiului „intraființial”, ce nu se confundă cu harul, cu manifestarea în exterior a ființei. Astfel, în creștinism persoana – se afirmă – este „perihoreza ființialității ființei în sine”.
Făcând uz de o intuiție fenomenologică în lumina revelației dumnezeiești, părintele Ghelasie s-a referit la deschiderea în sine a ființei folosind imaginea spațiului, a unui spațiu multiplu locuit. Chipul Sfintei Treimi mărturisește despre Ființa ce își este sieși spațiu, în chip intraființial. „Taina acestui intraființial este Taina Persoanei, Iconicul Ființei”. Pornind de la această afirmație, urmează o concluzie importantă: „Treimea Creștină este intraființialul, pe când în celelalte mistici este în afara Ființei”. Originea Tainei Iconicului este Paternitatea, ni se spune apoi. Prin aceasta, mystagogia părintelui Ghelasie se acordă cu învățătura despre Sfânta Treime a Părinților Capadocieni, care vedeau în Tatăl „Izvorul Dumnezeirii”.
Cu privire la natura Dumnezeiască, care constituie unitatea Ființei Dumnezeiești, limbajul care poartă asupra acesteia trebuie să evite cu orice preț sugestia că ar fi vorba de o esență impersonală. Astfel, autorul Mystagogiei uzează și aici de metoda supralogică a numirii, așa cum însuși a conceput-o, și care constă în a iconiciza subînțelesul. Bunăoară, avem cuvinte distincte pentru natură și pentru ipostas, dar cât privește raportul dintre acestea nu există concepte sintetice definitorii, ci doar un univers variat de comentarii și explicații ce ține de subînțeles.
Demersul iconic al părintelui Ghelasie e menit, însă, să fixeze ideea (altfel volatilă mental) prin cuvânt. Și astfel propune un concept, un cuvânt pentru tot ceea ce este sugestie nenumită cu potențial ambiguu și subversiv. În acest sens, va defini esența-substanța în sine a ființei ca fiind „simplul absolut (nici unul absolut, nici treiul absolut)”, adică, o „supraesență de triființialitate absolută”.
Triființialitatea supraesențială nu ține de matematică, de multiplu, ci de Origine. Această Origine este intuită ca neavând un dincolo, ci doar un dincoace. Mișcarea acestui demers de numire apofatică este contrară procedeului și intuiției comune, care opune verbul ideii vagi, identificând vagul mental cu apofaticul și acțiunea verbală cu raționalizarea și cu simplificarea abstractă.
Dimpotrivă, crede părintele Ghelasie, căderea liberă a unei idei în spațiul gravitațional al minții e un fenomen supus, de regulă, inerțiilor psihologice necontrolabile, astfel încât se întâmplă să gândim și să simțim abstract nu cuvântând ci mai degrabă necuvântând. De aceea, similară pe un alt plan cu mistica, și poezia se străduiește să cuprindă inefabilul prin cuvânt, salvând tot ce-i frumusețe de la înecul ei în magma trăirilor amorfe. Activul verbal se impune ca o forță eruptivă cu rădăcini înfipte în apofatic. Verbul curat nu epuizează înțelesurile, ci face posibil ca acestea, în ineditul și în bogăția lor ultimă, să apară.
Cuvântul favorizează gândirea, nu doar o exprimă. Ni se descoperă acum relevanța practică și imediată pentru om a ideii de existență dialogică intraființială. Pentru om, cunoașterea în semnificația sa veritabilă se cuvine să fie un dialog participativ al tuturor facultăților sale cu toate modurile de sine și modalitățile de aprehendare simultan, o „mișcare a totalității”, așa cum se arată.
Posibilitatea de cunoaștere mystagogică presupune așadar înduhovnicirea, realizarea unității lăuntrice a persoanei umane, întemeiată în acordul intraființial. Pe de altă parte, în cultură, remarcăm faptul că tocmai viața întrupată în limbaj, această posibilitate a făcut ca filosofia închisă să se miște spre filosofare, cu intuiția unei vieți tainice a cuvântului, ireductibil la un semnificat raționalizabil fără rest (a se vedea la Heidegger filosofia sa poetică în care gândul nu se epuizează prin cuvânt și unde tăcerea se dezvăluie paradoxal ca o taină a cuvântului și a expresiei alese).
În spirit creștin, este identificat Triființialul fără distincții sau Chipul Dumnezeiesc cu Paternitatea în Sine. Raportul dintre esență și distincție, dintre impersonal și personal, constituie o preocupare centrală a teologiei iconice. Clarificarea acestui raport impune gândirea prin cuvânt, iconicizarea astfel a unui conținut de gândire care se cere puternic nuanțat și pus în lumină prin acțiunea Majusculei.
Mystagogia continuă cu o hermeneutică creștină aplicată unor elemente de psihologie. Revelația paternității constituie miezul psihanalizei creștine, axată pe ideea de filiație și cea de ritual pneumatic, în viziunea care ni se propune. Interesant se arată că în genere efortul omului nu se desfășoară atât în căutarea spiritului pur, cât a „trupului”, înțeles ca o unitate sacră între suflet și corp, sub pecetea Chipului Dumnezeiesc.
Caracterul teologic al omului, se spune, este „Transcendentul în întrupare”; de aici, necesitatea unei psihologii integrale, aplicată la subiectul creat. Modelul declarat de autor pentru mystagogia sa iconică este Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, unde găsim tratate corespondențe între viața divină și cea creată. Aici analogia este întemeiată pe iconicitate și astfel depășește simpla metodă filosofică a analogiei, care în afara unei întemeieri iconice rămâne nemotivată. Ideea pe care se insistă în volumul de față este că interiorul și exteriorul nu se opun și că tot ce există în afară este întemeiat și prefigurat dinlăuntru. Astfel, în „Dialogul Divin intraființial” se întemeiază posibilitatea ca dialogul în genere să existe la toate nivelurile ontologice, fiind împlinit după un „arhechip” liturgic.
Transpunerea antropologică a învățăturii Sfântului Grigorie Palama despre Ființa și energiile necreate în Dumnezeu – sarcină pe care părintele Dumitru Stăniloae o prezenta ca pe un important deziderat al teologiei creștin-ortodoxe actuale – este dezvoltată de către părintele Ghelasie în mod amplu și acurat, în acord cu gândirea patristică. Mystagogia icoanei devine posibilă prin această unitate a planurilor de existență, fără amestecare și fără separare. „Astfel”, arată Cuviosul de la Frăsinei, „icoana creștină este Hristicul întrupat”, mai presus de inteligibil, iar spiritualitatea creștină poate fi doar „după chipul Bisericii, Chipul Liturghiei Sale”.