“pentru frumusețea unui șut în bară”

Răsfoind antologia de autor a lui Grișa Gherghei descopăr că mă aflu în fața unui poet cu mască. Deși textul în sine se prezintă în toată puritatea nudității lui, dezbrăcat de orice sofisticării stilistice ori intertextuale, corpusul poetic traversează puține goluri de aer. Migală! Migala ca rețetă a delicateții numită simplitate. Într-atât de simplu, concis și direct este mesajul autorului, încât pune pe gânduri. Dincolo de forma clasică (nu puține sunt sonetele sau poeziile construite prin îmbinări tradiționale ale rimelor) se presimte un fond zbuciumat, domolit prin încătușarea apoftegmatică.

Noroc de înțelepciunea care demite la timp imperialismul filosofant în favoarea încărcăturii lirice. Și nu trebuie omis faptul că autorul rămâne un vitalist pitit, parcă, sub o paternă barbă sapiențială. „Deghizarea” – cu toate că omogenă de felul ei – suferă retușuri de la un volum la altul. Cu prima carte (Nici o tangentă la inimă, 1968), poetul se înscrie pe orbita sentimentalității reprimate până la stadiul de ennui romantic: „Fără munți e sufletul meu/Sufletul meu e numai câmpie””. Dar odată cu Inmulțirea cu unu din 1969 se produce o adâncire și o rectangularizare (deși sună paralelipipedic) a „produsului” liric. Poate că la alegerea acestui nou „machiaj” contribuia și prezența seducătoare a verbului stănescian, vizibilă într-o strofă de felul: „Era rotund peisajul/Aproape un înec,/Ne scufundam de mână,/Lăsând în urma noastră/Străine corzi de cerc”. Următoarele cărți: Armuri,, 1971, Pragul de sus, 1979, și Urma, 1982, continuă tendința geometrizant-incantatorie, pigmentată de impunerea unor cuvinte-refren: sânge, colți, stare. Se naște de aici o ciudată îmbinare de stază parmenidiană cu o „măsluită” dinamică heraclitiană. Va rezulta o concordia discors: „Și erau fericite jumătățile mele/Ca și cum de mult/Ar fi vrut să se despartă”.

Iată-ne, așadar, în plin regal baroc, despovărați de orice prețiozități manieriste (frapează, bunăoară, discreția titlurilor, în contrast cu uzanțele publicitare). Cititorul se poate acompania la lectura celor mai bune pasaje de muzica lui Vivaldi ori de cea a lui Arcangelo Corelli.

Ieșirea parțială din regimul evazionist se va face odată cu schimbarea de regim politic. Grupajul de poeme intitulat Șirul indian, 1991, aduce o mai pronunțată conectare la realitate, fără ca libretul operei să devină unul propriu-zis politic: „Momeala reprezintă un act complex/se stabilește că/cel care prinde poate fi prins”. Însă defularea autentică survine sub titlul Inedite. Truculența acestei poezii poate fi raportată la cavalcada când descurajată, când glorioasă imaginată de Antonin Dvoøak în simfonia Din lumea nouă. Numai că schimbarea de ton și atmosferă se exprimă, nu rareori, prin stanțe tradiționale, bine ritmate și rimate: „Cu gluga trasă pe urechi/înfășurat în haine vechi/mânjite toate cu muștar/a degerat un boschetar”. O atare secularizare a limbajului („clanța ușii atârnă ca un sex/deasupra frunzei la intrare”) demonstrează că și Grișa Gherghei rămâne, în fond, „sub vremuri”. Ceea ce nu mai trebuie demonstrat e că harta postmodernismului își sporește relieful atunci când scara de reprezentare a poemului e îndeajuns de ajustată. Avantajele acestei poetici? Brevitatea, sobrietatea, claritatea și, nu în ultimul rând, muzica interioară („steagul rachiului roșu/bântuie/toamna fecioarelor”). Fără toate acestea n-ar mai rămâne decât o suprarealistă libertate de a trage cu pușca.