„Cartea șoaptelor”, memoria învinșilor învingători

Fără să știe, oamenii care și-au păstrat arhiva fotografiilor de familie în banale cutii de pantofi sunt mai bogați decât ceilalți, lipsiți de o astfel de comoară. Ei sunt și fondatori de istorie, iar dacă am aduna memoria fotografiilor din toate colțurile lumii păstrate în cutii de pantofi, în cutii de pălării, în cutii de ciocolată, am sintetiza mai bine memoria acestei lumi decât toate manualele oficiale, pline de mărețe fapte de vitejie, avânt revoluționar și neînchipuite realizări. Manuale din care genocidul armenilor lipsește, dar pe care îl înterzărim în cărțile unui Orhan Pamuk, devenit ulterior „dușman” al poporului turc. „Dușman”, dar cu Premiul Nobel - în literatură, și nu în istorie.
În ce mă privește, ca și autorul acestei cărți, m-a fascinat istoria scrisă de fotografiile din cutiile de pantofi – îmi amintesc și acum imaginile roz-bonbon, ilustrațiile cu personaje burghez-desuete de pe capacele scorojite, care ascundeau cronica foto a familiei. Știam că tata mare, rănit înainte de Odessa, purta uniformă poloneză, din stocul unei armate sfâșiate și inexistente, iar bunicul celălalt, care întorsese armele și ajunsese până în Cehia, mă privea zâmbind de sub chipiul de sublocotenent. Dramele pe care le-au trăit erau ascunse sub capacul roz bonbon și deveniseră șoapte, ca și în cartea lui Varujan Vosganian. În ultimii ani ai lui Ceaușescu, același bunic din partea mamei, sublocotenetul tânăr și frumos de pe vremuri, mă întreba insistent, în șoaptă, privindu-mă fix: „Ce fac studenții la Timișoara? Ce spun, ce fac ei?” Iartă-mă, bunicule, ți-am deslușit mesajul, dar mult prea târziu...

De la Varujan Vosganian am învățat că există un cod al imaginilor, în care poziția personajului central indică starea sa reală. Fotografia devenea astfel, în circumstanțele exilului sau deportării, un mesaj și valora mai mult decât o depeșă cenzurată.
„Cartea Șoaptelor” a lui Varujan Vosganian este una a istoriilor alternative. O istorie a simbolurilor, alcătuită din hărți vechi, păstrate cu sfințenie și mari riscuri, precum Chivotul Legii, o istorie în care lista „Nemesis” este completată pe măsura sosirii căluților albi, ca soli ai răzbunării. Există și o istorie ștampilată, închipuită de timbrele din clasor, venite din toată lumea asta mare pe unde s-au pripășit armenii: America de nord, de Sud, Europa, chiar și Armenia Sovietică, unde proaspeții repatriați au devenit, rapid, deportați. Dar mai ales a fotografiilor, atât de numeroase și evocatoare, încât alcătuiesc, ele însele, viața paralelă a bunicului Garabet Vosganian.

În „Cartea șoaptelor”, imaginile apar și dispar de pe pereți în pas cu vremurile, iar fotografia devine testament sau asigurare de viață. „Armenii copilăriei mele trăiau mai mult printre fotografii, decât printre oameni”, spune Vosganian. Dincolo de pozele de familie, cu binecunoscutele posturi țepene, rigide, sunt cele ale taților, soților și fraților plecați pe front, fotografii atinse de orbul Minas, la cererea femeilor rămase acasă , spre a desluși dacă cei dragi mai sunt sau nu în viață. Mai există fotografia familiei din Nahicevan a prizonierului iubit de Virginica, trecător prin carte, spre a-și întâmpina sfârșitul în lagărele din Siberia. Să nu uităm poza lui Nicolae Iorga, pe pat de frunze uscate și cu barba năclăită de sânge, executat în pădurea Strejnic, imagine care l-a bântuit până la moarte pe pozarul Arșag Sâvagian, ce a sfârșit cu ea la piept.
Fotografia și moartea? Da, căci imaginile sepia imprimate pe crucile dăltuite în timpul vieții sunt privite cu atâta insistență de către viitorul locatar al cavoului, încât ele, fotografiile, devin un fel de interfață între lumi, și niciodată nu se știe cînd cineva trece cu adevărat de cealaltă parte a cadrului...

Înainte de a citi „Cartea șoaptelor”, am răsfoit din nou romanul lui Vuk Drașkovici – „Cuțitul”, o istorie teribilă a conflictelor dintre sârbi, croați și musulmani ce prefigura parcă (volumul a fost scris în 1987) tragediile anilor ’90 din Sarajevo.
Prin comparație, Vosganian reușește o istorie pe mai multe niveluri. Dacă Vuk Drașkovici preferă o deschidere brutală, ca o punere în gardă asupra celor ce vor urma, Varujan Vosganian ne introduce în atmosfera patriarhală a Focșaniului de odinioară, unde dughenele evreiești și cele armenești se strângeau laolaltă pe străduțele înguste. El are știința gradării introducerii în scenă a personajelor, ce-și află locul, pe rând, într-un film mut sau mai degrabă șoptit, în care acțiunea se derulează cu încetinitorul, aidoma conversației de la cafeaua băută după-amiaza, la șase.
În anii ‘60 ai copilăriei mele lugojene, am mai prins câte ceva din atmosfera micilor ateliere în care ceasornicarii, pantofarii sau croitorii strângeau lume felurită. Îmi plăcea să stau acolo, mă făcea important să-i aud la taifas, cum dezbat știrile zilei. Poate că era o lume marginală, dar nicidecum mărginită. Acolo se comunica mai adevărat, se socializa mai uman decât o facem azi prin toate telefoanele mobile sau internetul care ne stau la dispoziție. De altfel, Lugojul are și astăzi o Corporație a Meseriașilor, care funcționează după statutele originale din 1882 și grupează meseriași bătrâni, dar de încredere, meșteri cu respect pentru munca bine făcută. Lumea comercianților Angheluță și Bobîrcă, a lui Mercan, vânzătorul de borcane înzestrat cu puteri meteo-paranormale, își are locul în universul vegheat de nucul – înger protector al curții, în care focurile, mirosul cărților, ritualurile casnice și aroma cafelei își au tâlcul și farmecul lor. Într-o alegorie memorabilă, surghiuniți din lumea lor, Angheluță, Bobârcă și Mercan se vor întoarce în chip de magi, în chipul celor trei Crai de la Răsărit, pentru a binecuvânta nașterea încă unui copil bătrân din stirpea armenească, Cronicarul, povestitorul de astăzi.

Cred că adevărata memorie a României se va păstra în orașe precum Focșani, Lugoj, Bocșa, Câmpulung Muscel, Blaj, Vălenii de Munte. Tot ele vor fi, cum spunea distinsul critic Cornel Ungureanu, ultimele bastioane ale cărții, unde tipăriturile se vor aduna ca într-o cetate de scăpare din Vechiul Testament. Cetatea de care armenii n-au avut parte în istoria lor.

În „Cartea șoaptelor”, clopotul e glasul neamului, iar nodurile de pe sfoara acestuia sunt un șir de pumni încleștați. Mi-a plăcut comparația nodurilor de la frânghia de tras clopotele cu un șir de pumni. Bunica mea, femeie înțeleaptă, îmi arăta cum să țin minte câte zile are fiecare lună, alăturându-mi pumnii și socotind după oasele de la rădăcina degetelor. Frânghia armenilor, descrisă de Varujan, îmi aduce aminte de pumnii mei, strânși în copilărie: fiecare golgotă a războiului e urmată de o vale a plângerii. Vale, deal, masacru, exod, pelerinaj, dictaturi, arderea cărților și uciderea pruncilor. Nu știu dacă a fost în intenția autorului, dar mie această frânghie îmi evocă șirul deportaților care au străbătut în 1915 cele șapte cercuri ale morții de la Deir ez Zor. Șapte cercuri, număr magic, ca și cele 12 capitole ale „Cărții șoaptelor”, unde nimic nu e lăsat la întâmplare.
Număr magic, ca și cele „186 de trepte de la Mathausen”, evocate de Christian Bernadac. Analogia cu soarta evreilor e prezentă în carte: „Spre libertate, prin muncă”, scrie pe poarta lagărului de la Novosibirsk, amintind de sinistrul „Arbeit macht frei”; obsesia refugiul sigur, al casei trainice, care trebuie să aibă podea solidă, covor gros și acoperiș bun. Popoare înfrățite în suferință, ca și în vremuri de pace, unde dughenele armenești și evreiești se strîngeau împreună pe aceleași ulițe.
Trecut de care fiecare se mântuiește așa cum crede de cuviință. Autorul amintește bunicul care, „în fața unei istorii însângerate, chinuitoare sau dușmănoase, râdea”, pentru că altfel și-ar fi pierdut de tot mințile. În aceeași idee, în „Cartea șoaptelor” există trei episoade memorabile - secvența în care comunistul, legionarul, proletarul și comerciantul armean spoliat, ajunși la pensie, joacă tabinet, partida de zaruri din ceruri, între cei doi bunici și mai ales episodul în care moartea lui Kennedy este dezbătută de membrii consiliului parohial în cavoul familiei Seferian.
Spune Vosganian undeva, pe la mijlocul cărții – „poate că în loc de Cartea șoaptelor această poveste s-ar putea numi Cartea lecuirii – căci ea povestește despre oameni trecuți printr-o suferință de neînchipuit, de care fiecare a căutat să se vindece în felul său”. Mai pe la sfârșit, prin glasul lui Misak Torlakian, autorul întregește ideea: „Noi suntem cei care nu uită. Ceilalți n-au decât să plângă, să scape...” Cărei atitudini îi dă dreptate, până la urmă, autorul? Întrebarea rămâne deschisă, dar printre pagini am deslușit un posibil răspuns: „cât de caraghios, de țopăit și de neadevărat ar fi să-ți imaginezi timpul numai prin clipa pe care o trăiești”!

„Cartea șoaptelor nu este o carte de istorie, ci una a stărilor de conștiință”, mărturisește Vosganian, care menționează pe undeva că un popor este viu atâta timp cât îi trăiește Poetul. „Dușmanii știau că, pentru a-i putea nimici ca popor, trebuie numaidecât să li se ucidă Poetul” spune despre Daniel Varujan al armenilor. „Dacă tace cântărețul, tace și viața”, se spunea într-un film argentinian de pe vremuri. Cronicarul armenilor de azi iată că n-a tăcut. El ne-a oferit o poveste impresionantă, în care chiar și orbii mor în picioare, cu ochii larg deschiși, o carte în care învinșii devin învingători.

Cristian Ghinea

Lugoj, ProArte
10.10.2009 - ziua stabilirii relațiilor oficiale dintre Armenia și Turcia