Despre gagademicieni, recți și decăcani

Eseul presupune tratarea degajată, nesofisticată a unei teme, adesea pretându-se la improvizație, la supoziții riscante. Eseistica este un gen alert, stimulator al inteligenței și sfidător de convenții. Un joc ager, cu reguli laxe și cu aparatul critic bine camuflat, pentru a nu complexa cititorul mai degrabă doritor de subterfugii și de salturi în gol, decât de demonstrații cu morgă. Luca Pițu este eseist în substanța scrierilor sale, și stilistician nemilos în ceea ce privește forma lor. Așadar, eseist prin pofta lui de calambur, improvizație lexicală, răsucirea capricioasă a firului roșu străbătător al textelor și textulelor sale, și savant în tratare, în realizarea decorațiunii exterioare a discursului. Ar fi greu de susținut regimul de instrucție delectabilă, utile et dulci, al eseurilor pițuliene. Este nevoie de o îndârjire întru lectură, sau de un pervers apetit pentru scrisul calofil, ca să poți înfrunta sclipitoarele producții ale lui Magister Casvaneus. Prea sclipitoare, ar vocifera unii, nededați la piruetele pixuante ale autorului nostru. Alex Ștefănescu îl consideră pe eseistul ieșean „erudit într-un mod agresiv, făcând la tot pasul aluzii culturale, cu nepolitețea cuiva care povestește în gura mare amintiri din armată într-un cerc de necunoscuți”. Rezultă că, „dacă nu ai făcut armata cu Luca Pițu, dacă nu înțelegi lapidarele sale trimiteri, ești pierdut”. Autorul, care „face o selecție brutală a cititorilor”, nu are nicio șansă să treacă prin chinurile magistrului său, Emil Cioran, ce pretindea a fi fost consternat când s-a văzut citit cu nesaț de liceeni. Nu cred că de succes de piață are a se teme acest „nihilist euforic, epicureic farsor și magistru al ergotării, văr cu Derrida, nepot al Marchizului de Sade, mare trăgător de sfori pe scena lumii și înșelător în oglinda sinelui”, după cum îl schița din creion Mircea A. Diaconu.

Textulele heteroceptive și câteva dialoguri interpolare, respectiv Dinspre ei și dinspre mine, Editura Paralela 45, 2006, debutează cu o laudatio la opera lui Gheorghe Crăciun. S-a tot glosat pe seama spiritului cârcotaș al lui Luca Pițu; prea puțin i s-a luat în considerare latura „imnică”. Sub aparatul sofisticat și ironic la modul pervers al scriiturii Magistrului Căjvănar, se furișează o tandrețe imnică manifestată când, unde și față de cine te aștepți mai puțin. Orișicât, „va fi fost George mare consumator de tării, cât Ioan Flora poate”, însă „gândirostviețuirea” sa a fost una autentică. Pus în balanță cu Hugo Friedrich, optzecistul brașovean atârnă mai greu, întrucât el „recunoaște o esență intemporală a poeziei” și face cu măiestrie distincția între poezia tranzitivă și cea intranzitivă, precum și între literaritate și literalitate.

După ce citează copios din Aisbergul poeziei moderne, Luca Pițu se întreabă retoric Unde ni sunt criticienii? Imediat răspunde că ei se găsesc la Brașov și îi listează pe optzeciștii universitari. Cum pasiunea listelor, negre și albe, se dovedește irezistibilă, mai primește „drept de listă” Ciprian Șulea, după care se trece urgent la Cardinalul memorialisticii clujene, recte Radu Mareș. Manualul de sinucidere al „scriintelectualului” în cauză îl face trinitabil cu Doinea Cornea și cu Omul Marinou.
Adnotând jurnalul unui Stoic(iu), recenzentul face judicioasa observație că jurnalul presupune însemnări zilnice, altminteri decât „scrisul ca fenomen feminin, menstruare periodică, adicătelea lunară, în funcție de fazele astrului nocturn, satelit natural al Pământului”. Mai apoi, în regimul diversionist adorat de naratorul shandyan, este pusă în discuție „rezistența anală, la totalitarism a prietenului nostru Antonesei”, pe care-l vede ca pre cum „un Pleșu județesc”. Venind, în fine, la subiect, autorul vede cum Liviu Ioan Stoiciu „notează temeinic toate fleacurile susceptibile de o semnificare ulterioară”, dar admiră încrâncenarea în contra unor „priboi spânzurabili cu mațele ultimilor politruci din sistem”. Mușcăturile sunt repede și în toate direcțiile distribuite. Nu se acceptă culori intermediare, lumea se împarte în îngeri și demoni. Formulările sunt memorabile și construcția lor provoacă jubilări abia temperate. Păcătoșii sunt demascați, apoi stafidiți printr-un pârjol stilistic. Se bănuiește „o epifanie optzecistă a proletcultismului”, o plecăciune în fața „Odiosului Bâlb și Sinistrei Mame falice”, „texticole” datate diversionist? Demascatorul de serviciu scrutează cu agerime tot ce vine dinspre „România jdanovizată, nikolskizată+în curs de piteștizare”.

Multe li se iartă doar celor nonconformiști, aflați în posesia unei inteligențe zurbagii și scăpărătoare. Așa se vorbește de Magistri Ursachi memoria. Când ajungem la Marginaliile treptowologice, tratarea nu se schimbă deloc, doar că laudatio se metamorfozează cât ai clipi în castigatio. Pomenind monografia Homosexualitatea inițiatică a Indo-Europenilor, a lui Bernard Sergent, autorul face o urătură neaoșă drept în mijlocul articolului bine doxat: „S-o pupe sănătoși în fund toți directorii de Fundații și Fundături, nu numai energumenul Treptow”. În fond, Luca Pițu este egal cu el însuși, indiferent dacă laudă sau desființează, dacă badinează ori hermeneutizează (cum și-ar caracteriza abordarea el însuși: „te voi derrida pe telquelie de-o să mă pomenești”). Oțios și perifrastic, scriitorul acesta nu poate decât irita prin suprasolicitare, nu și stârni ură, însă. Cel puțin așa îl percep eu pe jongleurul de vocabule sudate, transformate în mots-valise. Efectul este burlesc și caracterizarea exactă: pe „miosecuriticele plaiuri” poposește un „poponaut” care este înconjurat de „cururile-cu-prefix-și-sufix” – tuturor acestora li se profețește un sommet cu un postmodern Vlad Þepeș, care să le inculce „pasămite, palul în loc de fal”.

Că laudă sau că sfâșie, nu e bine să ajungi în vizorul lui Luca Pițu. Singura (ne)consolare ar fi că, oricum, puțini se vor încumeta să-și ascută neuronii pe cremenea pamfletară a navetistului cultural. Marea plăcere a sa este dezvăluirea dezinvoltă a reprobabilului și, ulterior, întrebuințarea materiei ignobile la construcția unor eșafodaje ideatice năstrușnice, împodobite cu arabescuri în filigran. Impresia de pamflet pentru pamflet este scurtcircuitată de concluzii drastice, trase din premise fărâmițate: „care-i sursa de meșteri a Maicii Sovieticoase dacă nu ținutul luterano-hegelian?”. Ridendo castigat mores, însă uneori castigare este doar un pretext pentru ridere.

Așa cum s-a mai spus, centrul universului pițuan este urbea iașiotă, iar omphalos-ul acestei oikumene este „universecuritatea”, populată de doctores honores pausa, de „prorecți și decăcani întru facere pe ei”, vajnici reprezentanți ai „Partidului Hunic” și ai „Organului subventral”. Iată că infamul târg își are și el Nemaipomeniții din februarie 1987, acei studenți protestatari asediați în căminele lor de proletari și „alți priboi de closetială amintire”. Cerul lui Luca Pițu are câteva stele polare în funcție de care căpitanul vasului Hermeneia își stabilește traseul odiseic. Acestea sunt: Universitatea iașiotă, Academia, „Urbea bahluiață”. După revolta studenților din ’87, „Cumătra Universecumetritate voia să-și refacă virginitatea”, să pună la cale „o operație de himenoplastie”, în urma căreia „rectul” și „decăcanii” să-și recupereze ceva din șifonata imagine publică. Ceea ce îl enervează teribil pe universitarul retras întru dezvăluire la Focșani, este nepotismul, cumetria profesională, frauda academică. În același timp, toate aceste uzurpări intelectuale îi dau prilejul de a-și ascuți condeiul și de a-l înfige cu mare sete în ochiul injectat al „gagademicienilor” și al altor fii spirituali ai „Marii involuții din Octombrie”.

Asemănarea structurală dintre Luca Pițu și Liviu Ioan Stoiciu este evidentă, doar că primul votează pentru excentricul Diogene cinicul, în timp ce al doilea preferă imprecația îndârjită a lui Timon atenianul.
Printre rarele producții culturale care suscită tandrețea cu ochiuri largi a ieșeanului-focșănean se află și tomul Ruxandrei Cesereanu, Deconstrucția unei revoluții. Orice săgeată aruncată spre „clientela sinecuriștilor veroluționari ai Iliescului Gorbaciovicios” îi provoacă recenzentului un catharsis ce-l înalță în lumea ficțiunii ideale (nu neapărat aceeași cu cea vizată de Hegel-Maiorescu). Practicând o scriitură codată cu ajutorul citatului poliglot și perfect argăsită stilistic, Luca Pițu dă iluzia că se află la etajul cel mai de sus al turnului de fildeș când, de fapt, el se găsește înfiletat iremediabil în cotidianul imund și fecund, totdeodată. Efectul obținut este unul de perspectivă mobilă, off-and-on. Nimeni nu este mai implicat, nimeni nu este mai detașat. Omul i-lizibil și omul imprevizibil este un Ianus bifrons care închide și deschide templul războiului fără niciun preaviz. Cel mai bine e să dormi mereu în armură și să fii conștient că săgeata pițuană te poate lovi oricând, fie și prin ricoșeu.

Colecție de articole, cronici și interviuri, Dinspre ei și dinspre mine îi oferă cititorului exclusiv perspectiva lumească a autorului, promisiunea abordării dialectice fiind doar o păcăleală. Nu te poți supăra, însă, pe un trickster care folosește întreg arsenalul cultural pentru a te convinge de justețea spuselor sale. Așa sunt caricaturile lui Ion Barbu și Mihai Stănescu, în care este pus în valoare „multicăsosul Năstase”, ori „pornostroika”. Plecând de la Bad Man Festival, eseistul ajunge la zisele și caracterele unor Petre Þuțea, Petre Pandrea, I. D. Sârbu. Sunt „deharizmatizați”, astfel, cei ce „stau la coadă pentru pupincurizări avantajoase”, fellatores de lux și sunt reharizmatizați cei care iau atitudine împotriva „mitului pagubei în orizont carpatin”, a devierilor ubu-ești de toată mâna.
Practicând „titilarea profesionistă
a Maiestății Sale Semnificantul”, criticul cumetriilor, mitizărilor și ipocriziiilor, încearcă să se auto-stăvilească, să se auto-cenzureze, ridicând baricade de cuvinte în fața cititorului. Cine are însă paciență și încăpățânare, va avea satisfacția să descopere „erctilitatea polemică de tip urban”, care nu iartă alunecările lui Nichita, „interfelațiunile” unor Păunescu, Brucan, Ion Ianoși. Lăudați sunt Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Pecicanm, Alex Laszlo.

A doua secțiune a cărții conține Modestele contribuțiuni ale cioranologului amator. Accentul cade pe corespondența dintre „Scepticul de Serviciu al Apusului” și un spirit înrudit, cum a fost acela al lui Armel Guerme. Prilej de trecere în revistă a jumătătate de secol de cultură franceză. Să nu uităm, însă, că pentru Luca Pițu cultura este indisolubil legată de politic, rațiunea pură nu are sens în afara celei practice, ca raportare la criterii morale.
Înrudirea dintre causticul comentator al bâlciului iașiot și al celui ubucureștean și Cioran, iese la iveală și din interviurile pe care i le-au luat un Adrian Alui Gheorghe, un Cassian-Maria Spiridon, o Adriana Babeți, un Liviu Apetroaei. Numai că expertul în patafizică, rămânând în țară, a trăit un exil interior și a strâns dovezi incriminatorii la adresa acestei magna cloaca Valachorum. Neoccidentalofil, nepravoslavnic, neromânofil, Luca Pițu nici nu este un încrâncenat. Parodia, dislocarea sintactică și lexicală, citatul ajustat grotesc, îi provoacă o bucurie care nu mai are legătură cu imundul cotidian. Bufonul de Serviciu al Răsăritului își mântuie ziua prin farse textuale și strică telenovela românească. Dincolo de gluma acidă, se pare că Luca Pițu întocmește clasamente și ierarhii cu o pasiune care le dă insomnii multora.