Poezie de dulce

Întotdeauna este captivant să parcurgi opera literară a unui savant, să vezi dacă intelectul lui cartezian poate face față unui joc bazat pe viteză, rupere de ritm, improvizație. Tentat de bivalența spirituală a înaintașilor săi întru studiul fenomenului religios – Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu -, Cristian Bădiliță se „relaxează” cochetând cu muza baladescă. Fără să-și asume riscul inovației lirice, traducătorul și exegetul se bizuie pe dexteritatea sa în folosirea rimei și a ritmului, alcătuind un Apocalips de buzunar (Editura Curtea Veche, București, 2005) pe înțelesul tuturor. La prima vedere o mini-colecție de balade și sonete cu substanță religioasă, volumul ar putea obține drept de cetate numai datorită abilității de a înviora poezia religioasă și tiparele poetice vetuste. Înviorarea uneori este reală, alteori doar simulată.

Poetul Bădiliță merită reținut însă datorită îndrăznelilor sale necanonice, a păcatului lexical și a predilecției pentru kieful balcanic. Abuzând de oximoron, de epitetul suculent și de alăturarea senzuală a unor termeni din arii semantice incompatibile, autorul reușește să salveze un apocalips pe punctul de a fi ratat.

Apocalipsele sunt la mare modă în literatura românească a momentului. Nenumărați scriitori anunță sfârșitul erei calofile și răbufnirea Antihristului autentic. Iată că autenticitatea este posibilă și prin întoarcerea la poezia goliardică, poezia studenților, artiștilor și clericilor flămânzi care își susțineau asceza cu închipuiri orgiastice. În cele mai bune poezii ale sale Cristian Bădiliță trădează o vitalitate nesăbuită, patibulară: „Am ținut, ascetic, nopți și zile/post cu șunci de înger la grătar” (Apocalips de buzunar). Sudând termenul abstract de cel impur și unsuros, postitorul tânjitor reînvie atmosfera din bojdeuca Sărmanului Dionis. Când izbutește să scape facilității inerente formulei corecte din punct de vedere prozodic, poetul se transformă într-un hagiu cu mentalul la fel de copios ca chiolhanurile din pânzele lui Rubens ori Jordaens: „Sora moarte tot mă va surprinde/cu apocalipsul în flagrant,/fără vin curat, fără merinde,/între cărți și moaște emigrant.//Când pe coapsa ei voi așeza/tâmpla-mi învelită-n baclavale,/peste iad va ninge cu halva/raiul va plesni din balamale”.

Deși adesea prea încărcat de referințe culturale și figuri de stil de genul inversiunilor și epitetelor, „inculpatul” visează la o mare debavurare textuală, la o lovitură de palat care să dea preeminență literalității în defavoarea literarității, iar lui să-i confere Dreptul la nemurire: „Pietonul care traversează poemul acesta chel”. Savantul este poet în baza angelologiei sale lirice: „când murim/îngerul ne risipește urmele pe cer,/astfel încât să nu mai regăsim drumul niciodată”. O angelologie de altfel inedită, baudelairiană: „Inger al meu imberb, fără mustață,/cu ochi de jar sau dinamită” (Martor ocular).

Reconsiderată este și tensiunea voiculesciană dintre spirit și carne, conflictul fiind rezolvat în cheie suprarealist-simbolică: „E toamnă și nu plouă...In fața ochilor mei/se întrupează din frunze mov femei/cu tocuri de girafă, ca-n Dali,/iar sângele din robinet e gri./E toamnă, plânge un înger în clepsidra spartă/iubesc patru Marii și doar o Martă” (E toamnă și nu plouă). Baladescul abandonează sofisticata tradiție șaizecistă adoptând tonul rebel și imprudent al lui Villon: „Marțea mă scol ca după înviere,/din coasta Evei cresc cu semeție/și gâlgâi zorii tineri din ciubere./Neprihănită zi pentru orgie/[...]/Iubita m-a lăsat (Dieu merçi)/și sărbătoarea poate să înceapă” (Balada zilei de marți). Orgiasticul – care este trăsătura cea mai pregnantă a acestei poezii – dobândește autenticitate și datorită științei de a pune la treabă un vocabular revolut și impregnat de fatalism balcanic: „domnișoară cu lungi plete/și desuuri fără rost -/azi e sâmbătă, mi-e sete/și de tine nu țin post” (Balada zilei de sâmbătă). Detectabilă este și plăcerea brumariană de a înjgheba un cadru exotic din componente banale, dar dispuse paradoxal: „Astfel viața doarme plictisită/într-un spin de trandafir uscat/până când băiete, n-ai mușcat/sânul drept umplut cu dinamită” (Balada zilei de joi). Cu alte cuvinte, Cristian Bădiliță scontează efecte poetice din juxtapuneri paradoxale și trmiteri imprevizibile. Postmodernismul medieval i se potrivește ca o mănușă celui care se zbate între otium, lingoare, și erosul sălbatic, macedonskian: „dacă e luni am barbă și nu ies/de sub cearșaf nici să mă pici cu ceară,/melancoliile-mi dau ghes/și gândurile negre mă-mpresoară: (Balada zilei de luni). Oblomov se înfășoară în halatul său persian și se lasă în voia reveriilor mediteraneene: „In Itaca femeile trăiesc o mie de ani/apoi se-ascund pe fundul mării, în peșteri de coral,/și-ncep să hiberneze solitare./Rămân acolo până înfloresc/iar brațele și umerii li se transformă/în portocali acvatici cu fructele sărate./Apoi, după încă o mie de ani,/se-ntorc pe țărm să zămislească prunci/cu ochii verzi și trup de abanos” (Dragoste în Itaca).

Aceeași senzualitate levantină ar putea fi moștenită fosrte bine de la un Alecsandri sau Bolintineanu: „Am visat în zori o căprioară/cu un uger mort și altul viu.//Tot ce vreau e să mă dau de-a dura/prin livada merilor tăi cruzi/să-ți înfulec pulpele și gura/cu miros moldav de cucuruz” sau „să beau aghiazmă cu susai” (Testament matinal).

Din toată această perpeleală amoroasă se poate vedea că poezia prinde trup abia la granița sacrului cu impudicul și erezia. Francesco de Sanctis ar fi spus că răul este mai poetic decât binele, întrucât își extrage seva din acele species rerum, mult mai spectaculoase decât unitarele res. Bădiliță cochetează cu păcatul, îi aruncă priviri furișe, „mai nu vrea și mai se lasă”: „Domniță doamnă singurată/trecui prin tine pe furiș/ca sulița prin omoplată/hai hui trecui prin luminiș” (Doamnă domniță). Incontestabil, păcătosul virtual are simțul limbii, știe să răsucească registrul gramatical, să verbalizeze substantive și viceversa, să invertească la țanc desinențele masculine cu cele feminine: „figlia mia, vino și-mi curată/printre coaste inima de seu/ce-am aprins-o azi/întâiași dată/ca să-l fum adânc pe Dumnezeu” (Chagalliană).

Atras și de genul romanței, cel care declară că „poezia-i tot ce nu se-ntâmplă” (Vitraliu), își infuzează lirismul cu o muzicalitate instrumentală, consecință a ciocnirilor de consoane și vocale: „Locuiesc în ochii tăi vicleni/cu chirie ieftină, de-o vreme,/printre salamandre și licheni/printre hârburi triste și poeme/[...]/Locuiesc de patru mii de ani/în mansarda ochilor tăi singuri/printre bibelouri de doi bani/printre panglici, cufere și linguri” (Romanța ochilor vicleni). Plăcerea stivuirii fragmentelor de animate și inanimate vine de la G. Călinescu, rimele pretențioase sunt ale lui I. Barbu, iar aluzia cu liubov pare învățată de la Emil Brumaru: „Infloresc caișii sub sprâncene/când te-apleci sub umbra de mărar/când te dezgolești de puf alene/și mă lași să spumeg în zadar” – totul pigmentat cu condimente neo-anacreontice: „ți-aș bea oftatul până mori” (Romanța mirelui zălud).

Poezia aceasta n-ar avea ceva numai al ei dacă nu și-ar fixa ca puncte de referință dogma și tipicul creștine. Scrise parcă pe coperta a treia a Molitvelnicului sau Agheazmatarului, versurile lui Cristian Bădiliță se nutresc din frondă și prisos de vitalitate; toate se constituie într-o Cantilenă eretică: „Să mor întemnițat în zale/de piele fină și țambal”. Cronica invaziei de ouă este o născocire humuleșteană: „Noi ne-am pregătit un mic dejun/cu omletă-n palme și pe frunte.../altceva nu știu ce să vă spun,/așteptăm din ceruri amănunte”.

Prins între zenit și nadir, poetul nu se poate decide între asceză și desfrâu, scriptic vorbind. Din indecizie pulsatilă, din spasm eretic, țâșnesc versuri de învățat par coeur. Când renunță la ludic, scriitorul se complace într-o contemplare a curgerii universale, opțiunea sa eleată visând mereu la escapadele heraclitice: „Trăim pe creasta unui val pitic/ce-abia își scoate nasul dintre alge/ne aburcăm pe vârfuri doar un pic/și valul gol de-a bușilea se sparge./[...]/Tot ce ne e îngăduit de sus/e să privim, pe spate, pescărușii/ce-și mână cârdurile spre apus/și au de-argint catapeteasma gușii” (Valul).