Abisul ontologic și Metania divină

Emanuel Victor Ganciu s-a născut în București, în anul 1983. Este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității București (2006) și președinte al A.S.C.O.R. București. Vom schimba în cele ce urmează câteva cuvinte cu privire la sărbătoarea Înălțării Domnului și martirii creștini din închisorile comuniste române.

F. C.: V-aș ruga să ne spuneți câteva cuvinte despre importanța sărbătorii Înălțării cu trupul la cer a Mântuitorului Iisus Hristos.

E. G.: Prin Înălțarea Sa cu trupul la Cer Hristos ridică în sânul Sfintei Treimi trupul său înviat și îndumnezeit plinind lucrarea de mântuire înăuntrul firii sale omenești. După cădere Adam a fost scos din raiul care constituia o stare de familiaritate cu Dumnezeu, de creștere în ascultare și împreună-lucrare cu voia sa. Prin actul Înălțării cu trupul la Cer \"Noul Adam\" aduce în intimitatea Treimii firea omenească asumată în Trupul Său.

F. C.: Cred că este important de remarcat că Înălțarea cu trupul la Cer nu înseamnă și o distanțare a lui Hristos față de viața pământească a umanității. Dimpotrivă. Este chipul realizat al modului teandric de viață în slava lui Dumnezeu despre care vorbesc Sfinții Părinți. Nu este vorba despre o simplă ridicare măsurabilă spațial, ci spațiul și timpul afectate de modul căderii sunt depășite prin ridicarea trupului în condiția veșniciei, după cum spune Părintele Stăniloae. De aceea Înălțarea Domnului cu trupul la cer este descoperirea sensului Învierii, este o eshatologie inaugurată. „Cerul” are astfel sensul unui mod dumnezeiesc la care trupul omenesc înălțat se face părtaș, astfel încât Hristos poate spune nu numai ca Dumnezeu adevărat dar și ca Om adevărat: „Datu-mi-S-a toată puterea în Cer și pe pământ” (Mt. 28, 18). Înălțarea cu trupul la cer a lui Hristos cel răstignit și înviat descoperă ridicarea în El a firii umane la condiția Împărăției și înveșnicirea ei în slava Treimii. Părintele Stăniloae arată că Trupul lui Hristos înviat și înălțat întru slavă nu este o corporalitate în sens pur energetic fără suport fizic, ci este trup înviat real, de o materialitate transfigurată, ridicată în planul veșniciei, cu o capacitate desăvârșită „de a răsfrânge dumnezeirea”. În fapt, așa cum spune Părintele Ghelasie trupul este icoană de unire a sufletului cu energiile sale de manifestare, cu creația și Dumnezeu. Iar Învierea și Înălțarea restaurează și desăvârșesc această icoană sau templu al Duhului Sfânt întru slava dumnezeiască. Trimițându-i să propovăduiască neamurilor cuvântul său și să le boteze în numele Sfintei Treimi, Hristos le spune ucenicilor: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20). Evenimentul Înălțării Domnului cu trupul la Cer este în strânsă relație cu trimiterea de către El a Duhului, cu pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Bisericii. Ca taină a concorporalității cu Hristos în Duhul Sfânt Biserica nu poate avea temelie decât în intimitatea Treimii.

E. G.: Sigur că Înălțarea Mântuitorului nu înseamnă o distanțare față de ucenici ci o finalitate a misiunii Sale pe pământ prin care devine posibil un alt mod de realizare a prezenței Sale în sufletele oamenilor. Înălțarea a deschis calea pogorârii Duhului Sfânt prin care Hristos nu doar ca Dumnezeu ci și ca om poate deveni o prezență lăuntrică fiecăruia dintre noi. Prin înălțarea sa în sânul dumnezeirii, Trupul lui Hristos se arată Izvor al slavei divine și al tainelor Bisericii întemeiate la Cincizecime.


F. C.: Într-adevăr, este o strânsă legătură între evenimentul Înălțării și cel al Pogorârii Duhului Sfânt. Cele două acte dumnezeiești desăvârșesc un mod al relației între om și Dumnezeu caracterizat prin interioritate reciprocă. Înălțarea urcă pământul la Cer, aduce firea omenească în sânul Treimii; pogorârea Duhului Sfânt coboară Cerul pe pământ, aduce sălășluirea Sfintei Treimi cu harul sfințitor și îndumnezeitor în inima omului, în sânul umanității care este Biserica. Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt aduc plămada eshatologicului „cer nou și pământ nou”. Ele sunt pe undeva realizarea cuvintelor din rugăciunea „Tatăl nostru” asupra venirii Împărăției și plinirii voii dumnezeiești: „precum în cer (în condiția de „cer nou”, ce are ca icoană Înălțarea Domnului cu trupul în slavă) așa și pe pământ (în condiția de „pământ nou”, purtător de har, sfințit și transfigurat dată de pogorârea Duhului Sfânt)”. Înălțarea Domnului are loc în starea de „Jertfă Curată”. Spune Sfântul Simeon Noul Teolog că nimeni nu se poate înălța la Tatăl decât în stare de jertfă curată. Înălțarea Domnului cu trupul la cer permanentizează astfel până la sfârșitul lumii starea de jertfă a lui Hristos. El împreună-pătimește cu fiecare om în condițiile concrete ale dramei existențiale și ne împărtășește în Sfânta Euharistie Trupul Său înviat ca plămadă a vieții veșnice. Dat fiind că aveți în lucru un studiu asupra martirilor români din temnițele comuniste, v-aș ruga să ne spuneți ce relevanță are pentru viața noastră de zi cu zi jertfa lor?

E. G.: Întâi de toate exemplul acestor sfinți martiri contemporani ne face conștienți de posibilitatea sfințeniei. Așa cum avem atâtea exemple în viața Bisericii de sfinți proveniți din toate mediile sociale, exemplul vieții și pătimirii atât de recente, din perioada comunismului, ne ajută să simțim mai viu chemarea la sfințenie mereu actuală a Mântuitorului. În al doilea rând, în Biserica Ortodoxă martiriul e privit ca o vocație a fiecărui creștin. În ce sens? Avem diferitele forme de asceză sau căi de despătimire, moartea pe care Mântuitorul ne-o cere față de tot ceea ce este lumesc, mai precis fără finalitate duhovnicească, lepădarea omului celui vechi atât de dureroasă și grea uneori, răbdarea necazurilor și ispitirilor de la oameni și duhurile rele, purtarea crucii unii altora. Forme de martiriu duhovnicesc sunt asumarea jugului căsniciei și făgăduințelor monahale. În acestea oamenii experimentează un mod de viață părtaș crucii lui Hristos cu deschidere spre bucuria Învierii Lui. Martiriu este mărturisirea lui Hristos cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, cu viața întreagă trăită în firescul credinței.

F. C.: Lumea creată s-a îmbrăcat după cădere în „condiția mortalității”, a vieții spre moarte, fapt indicat pe undeva și de legea termodinamicii privind creșterea entropiei. Martirii în sens larg par a fi într-adevăr „avangarda” înaintării în sensul iconic al firii, în sensul „morții spre Viață”. Ei se fac părtași Crucii și Învierii Domnului, se adâncesc în taină și descoperire, în dialogul și părtășia cu Dumnezeu. Uneori sfințenia este văzută drept ceva straniu, îndepărtat, aproape abstract, sau chiar pe undeva inuman. Or noi vedem cu o anume claritate în viața sfinților umanitatea în firescul ei iconic, străluminat de har. Am putea spune dimpotrivă, că sfinții sunt apogeul umanului, tocmai pentru că relația lor vie cu Dumnezeu se răsfrânge nemijlocit asupra calității relației cu toate făpturile. Omul este o icoană vie și ca atare se împlinește atunci când „ia chip” în el Hristos, când se umple ca fiu al lui Dumnezeu de iubirea Sfintei Treimi. Omul deplin, spun sfinții Părinți, este trup, suflet și har.

E. G.: Prin cercetare de sine, ascultare duhovnicească și încredințare de sine lui Dumnezeu creștinul înfruntă întărit de har prejudecățile unei lumi pentru care normalul se distanțează treptat de firescul tinderii spre sfințenie. Modul în care unii dintre cei care au suferit în temnițe s-au purificat și s-au apropiat de sfințenie, modul în care au răspuns provocărilor și presiunilor uriașe spre dezumanizare ne apare atât de neforțat, atât de firesc, încât ne sensibilizează și ne responsabilizează asupra propriei noastre situări și atitudini în lume. Aici în temnițe, la hotarul dintre viață și moarte, s-au atins stări de comuniune și jertfelnicie ce au zidit tainic Biserica păstrând vie flacăra Duhului. Sunt nenumărate exemple ce pot fi aduse. Aș aminti aici doar pe Mircea Vulcănescu, care și-a jertfit viața pentru salvarea unui coleg de suferință într-un moment dramatic. El s-a întins pe jos pe cimentul înghețat spre a salva pe un tânăr ce tocmai căzuse epuizat în urma bătăilor și înfometării. Acesta din urmă a fost întins pe spatele lui, s-a încălzit un pic și s-a salvat în timp ce Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit grav și a murit la scurtă vreme. Însă punându-și viața pentru aproapele, pentru dragostea lui Hristos, martirii credinței au trecut de la moarte la viață. Biserica s-a arătat întărită de sus în vremurile de prigoană prin mădularele sale vii. Sacrificiul lor ne transmite și nouă celor de azi sămânța credinței. Jertfirea fără rest a propriei vieți pentru aproapele și întru puritatea credinței reprezintă cea mai înaltă formă de dăruire adusă lui Dumnezeu. Aș vrea să amintesc aici despre apariția recentă a unui important volum numit „Martiri pentru Hristos în perioada comunistă”. Documentele de acest fel sunt deosebit de prețioase în efortul de a recupera sensul duhovnicesc al istoriei.

F. C.: Înălțarea Domnului și Pogorârea Duhului Sfânt ne oferă sensul creației în participarea la taina dublei Întrupări: a lui Dumnezeu în lume și a lumii în Dumnezeu. Actul creator divin se descoperă ca \"Metanie\" divină, împletire între dimensiunea catabatică a Întrupării și Pogorârii divine și cea anabatică a Transfigurării și Înălțării în slavă. Iubirea dumnezeiască acoperă în \"respirația\" sa abisul ontologic între necreat și creat.
Orice act creator omenesc își află fermentul dospitor în oglindirea și asimilarea participativă a acestui ritual al Cuvântului făcut punte între divin și omenitate, trup al dialogului și împărtășirii.