Interviu, partea a III-a

Nu mă înspăimântă cu nimic faptul că în acest moment, pentru instituțiile publice ale României, prin conducerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, concursurile se obțin ca într-o familie formată numai pe criteriul apartenenței etnice, acest popor tolomac a fost de multe ori sub diferite forme de asediu. Știu prea bine că este un popor la care dimensiunea lașității ajunge la niște cote greu imaginabile pentru elasticitatea condiției umane. O istorie întreagă îmi este de ajuns. Și contemporanii îmi sunt de ajuns. De pildă, mai toți din Ministerul Culturii, de la femeia de serviciu și până la ministru, știu realitatea despre care vorbesc eu, dar nimeni nu se bagă, fiecare are un motiv al lui să fie rezervat, să nu iște discuții, să nu fie acuzat de partizanate... Fiecare crede despre sine că este mai bine să se târască în noroiul comun, care îi hrănește și îi camuflează pe toți, să-și păstreze locul lor de iernat, cât mai adânc, acoperindu-se unii pe alții ca nu cumva să constate vreun superior ierarhic că subalternii nu se înțeleg. Și tot colcăie acolo printre niște hârtii, cereri ale unora care tot mai speră că Ministerul Culturii și Cultelor există pentru ei.
În același timp nu rămâne nimeni independent, fiecare se grupează într-o gașcă, nu e spațiu aici pentru a exemplifica și nici pentru a vorbi despre criteriile opțiunilor, și, la un moment dat, când o cere situația, aproape ca într-o reacție chimică, se regrupează cu toții altfel, devini vasali ai fostului inamic, se delimitează și încep să latre înspre foștii stăpâni. Aceste zoaie sunt încurajate mereu să se poarte așa, prin faptul că li se găsește mereu câte o utilitate conjunctural profesională și prin indiferența superiorilor care îi înlocuiesc pe unii cu alții.
Dacă instituțiile centrale ale statului român sunt acum asaltate cu posturi de director pentru ocuparea cărora trebuie să fi etnic maghiar, imaginați-vă ce trebuie să fie în structurile de conducere din administrația locală din Ardeal! Va deveni foarte interesant ca în modernitate românii să fie nevoiți să-și ceară drepturile în propria țară, apoi să se ducă la niște inamici ai structurii statale, ai Constituției, cu diverse petiții, așa cum se întâmpla în timpurile medievale. Mă mir cum nu interesează pe nimeni ceea ce se se întâmplă la nivelul instituțiilor centrale ale statului român. România nu pare, ea este cu adevărat o țară părăsită, în care noi toți ne căutăm o dreptate de care nu se mai simte nimeni responsabil. Nu înțeleg de ce românilor le este atât de frică să enunțe realitatea într-o țară care, cel mai probabil, peste puțin timp nu va mai fi a lor, din cauza incapacității de a o administra. Când se va constata că toate prefăcătoriile noastre politice, că toată mima, pe care o jucăm neîncetat, vor afecta interesul material și ideologic al celui de peste noi, atunci vom deveni poporul de executanți din Balcanii europeni. Este posibil, datorită acestei uriașe nepăsări care dă iluzia conservării individuale, ca șansa pe care am avut-o, de fapt este șansa unui timp, a unei conjuncturi, neavând nici o legătură cu vocația noastră de ghetou, să se transforme într-o neîncetată pedeapsă. Și atunci inclusiv politicienii care ar fi trebuit să fie responsabili vor fi exonerați. Acum, și m-aș adresa acum scriitorilor, doar pentru a nu ne expune individual unui viitor, nu mai avem dreptul să ne apărăm?! Proiecția devine dominantă realității?! Aceste concursuri pentru câștigarea cărora se felicită reciproc cu ocazia ședințelor, într-un dispreț profund pentru realitate, sunt exact cum aș merge eu la aromânii din Pipera, participând la un concurs organizat de ei, concurând cu mine însumi…
Administrarea banilor tuturor românilor și a interesului național are sensuri noi… Eu nu mă pot opune, pot numai să identific niște cauze recente și să spun contribuabilului, cetățeanului român, indiferent de etnia lui, ceea ce se întâmplă. Este minima mea datorie și, credeți-mă, pentru mine nu este preferabil să am o liniște de care să îmi fie rușine. Dacă ar mai fi cineva care să își asume toate aceste riscuri, toate aceste antipatii ale șefilor politici, i-aș preda cu cea mai mare plăcere obositoarea ștafetă. De altfel, după acest interviu nu voi mai spune nimic. M-am săturat să vorbesc unui deșert parțial, populat de viețuitoare cu existență numai biologică, neavând conștiința unei apartenențe, care nu înțeleg nici măcar ce rost au ele pe pământ, și care-și doresc pentru sine doar o viață mai bună... După acest interviu am să tac, am să îmi văd doar de lucrurile personale, vreau să îmi apropii inteligența socială comună. Cu condiția minimală de a fi lăsat în pace. În fond, ce tot am făcut eu de un an? Am spus ce este ilegal, am spus ce este incorect, ce este fatal pentru o cultură română îngenuncheată cu mare cinism. Din acest punct de vedere, în general, vina aparține întregii societăți, în nici un caz actualei administrații din MCC. Așadar, care este vina mea reală? Să se analizeze tot ce am scris eu, propoziție cu propoziție, și dacă se va găsi una singură falsă, voi veni la judecată. Până atunci voi refuza, protejându-mi inamicii de a mă judeca pentru adevăr. De altfel, și în textul pe care îl incrimina șeful de Birou Victor Bădoiu spuneam, încă de pe atunci, exact ceea ce s-a întâmplat până la urmă cu subvenționarea culturii scrise. Am descifrat semnele care pregăteau eșecul. Semiotică primară, deducție și responsabilitate, atât… Acum, nu le convine faptul că susțin că este ilegal inclusiv Programul Național pentru Achiziția de Cărți și Abonamente la Reviste Culturale pentru Bibliotecile Publice, desfășurat în prezent în coordonarea aceluiași Victor Bădoiu. Pe mine vroiau să mă dea Comisiei de Disciplină pentru niște vorbe, dar nu este nimeni invitat să se justifice acolo pentru fapte. S-au ferit cât au putut ca eu să am cea mai mică responsabilitate în cadrul acestui program. Victor Bădoiu a făcut trei (!!!) proiecte diferite de ordin de ministru pentru stabilirea competențelor în cadrul acestui Program național, care trebuiau să fie înaintate ministrului pentru a fi semnate, le am în copie pe toate. Pe unul dintre ele, primul înaintat, nu figuram deloc, astfel încât secretarul de stat Ioan Onisei, atent totuși la perversiuni, a solicitat, în scris, includerea mea. Ca paranteză, mi s-a retras semnătura pentru orice fel de angajament financiar, nu mi s-au mai dat lucrări și dacă nu aș fi fost prins cumva în acest program puteau spune oricând, deși nu datorită propriei opțiuni, că nu am nici o activitate în minister, dar asta fiind măsura luată de ei înșiși... Și chiar este posibil, ca o culme a absurdului, să mă acuze de ce au hotărât ei înșiși! Pe celelalte două ordine meșterite de Bădoiu, eram numit secretar tehnic, o sintagmă inexistentă în achiziția publică, dar căreia îi corespund, prin Ordin de ministru, responsabilități formale. Ultima variantă a respectivului Ordin, hotărâtă chiar la Cabinetul Ministrului, magna cum laude, îmi încredința acest secretariat tehnic pentru achiziția revistelor. Singurul argument al acestei decizii, care m-a luat prin surprindere, este că s-a dorit până la urmă să fie cineva care să vegheze asupra legalității acestui Program, m-aș bucura să cred că a fost însuși ministrul, într-o încercare de a-și decontracta faciesul. În consecință, pentru a respecta opțiunea de atunci a celui care a avut-o, dar și conform legii, susțin că derularea acestui Program este ilegală de la un capăt la altul.
Un alt detaliu al acestor achiziții. Există Editura Didactică și Pedagogică, regie autonomă, aparține unui minister public, Ministerul Educației și Cercetării, minister în subordinea domnului Marko Bela, coincidență, ca și Ministerul Culturii și Cultelor… Asta se alege dintr-o țară în urma negocierii politice. Negociază unii ceea ce lor nu le aparține, ceea ce ei doar au primit, fără a trebui sa facă nimic în schimb. Politicienii momentului dau, pentru acea numărătoare fetidă din Parlamentul României, ceea ce alții, generații după generații au câștigat, lăsând speranțe, lacrimi, bucurii și sânge pe un pământ pe care îl calcă ei acum fără nici o rușine. Doar pentru că trăiesc în prezent, supuși convenților sale, nu mai au nevoie de trecut și nici de viitor? Așa cum sunt eu acum un prizonier în România, așa se simt mulți, domnilor reprezentanți. Unde vă veți duce când toți prizonierii vor începe să strige? S-a desfășurat cumva confruntarea? În taină, poate? Și voi, românii, sunteți acum învinși? Eu sunt prizonier ca și cum ar fi fost o luptă, ca și cum voi ați fi pierdut-o deja…
Dar să mă detașez de acest retorism și să spun că director al editurii despre care am vorbit puțin mai sus a fost adus domnul Dane Karoly, consilier al Primăriei din Târgu-Mureș. Românii înțeleg importanța acestei edituri a Ministerului Educației și Cercetării? Până în acest an, când Direcția Generală Creație Contemporană, Diversitate Generală, nu fusese obținută de UDMR, această editură nu a venit niciodată la achiziții, pentru a obține bani din banii altui minister. De ce a venit? Pentru a primi exact în acest an 1.853.239.200 lei din 8.780.838.400, întreaga sumă alocată titlurilor de carte. Unele titluri au fost achiziționate și în 3000 de exemplare, când regula generală în Comisie a fost de 42, câte un exemplar pentru fiecare bibliotecă județeană, plus Biblioteca Metropolitană București. La fel, Editura Rao are carte achiziționată în valoare de 2.273.715.000 lei, titluri achiziționate în număr de 1300. Adică, aceste două edituri, cărora am să le explic cu altă ocazie norocul, strâng, împreună, puțin sub jumătate din întreaga sumă. Jumătatea cealălaltă fiind împărțită restului de 48 de edituri!... Secretarul general al Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice este Szabo Barna. Puțin probabil să-mi fie de folos precizarea...
Nu vreau să fiu înțeles greșit, ca funcționar al Ministerului Culturii și Cultelor, am avut cele mai corecte relații cu editorii de carte maghiară, sunt mai corecți și mai de cuvânt decât suntem noi, peste media cinstei editorilor români. Acum, eu nu știu dacă aceast criteriu de comparație îi și onorează pe editorii de carte maghiari…