Cunoaștere științifică și realism. Experiență a vieții și îndrăcire

(acest text este urmarea articolelor:
Cît de des te întrebi dacă nu ești la fel de cinic ca toți ceilalți?,
Cît de lesne devine rațiunea cinică ,
Kynismul antic. Diogene din Sinope
și Cinismul seniorial. Lucian din Samosata)




Realismul faustic. Hegel, răul motorul istoriei

Mefistofel, diavolul dramatic din Faust, este întruparea revoluției culturale burgheze, primul realist postcreștin, care se bucură de libertatea de a spune lucrurilor pe nume. Faust – cercetătorul modern – încheie un pact cu diavolul pentru a învăța ceea ce se petrece (cu adevărat), în spirit realist, empirist, pozitivist, antimetafizic.

Ființă proteică și fluidă, Mefistofel este un artist al deghizărilor, înveșmîntîndu-se cel mai adesea fermecător în formele inofensivității acceptate de modă și de societate. El devine imanent lumii ca mare senior plin de curtenie și grație. Impertinența și sarcasmul rece se împletesc la el intim cu comunicativitatea, educația, cosmopolitismul.

Ipostaza modernă a răului ca figură mondenădezvăluie capacitatea artei moderne de a ajunge la adevăr acolo unde metafizica nu mai îndrăznește, nu mai are vlagă sa o facă. Mefistofel este un copil al ideii de evoluție promovînd, în spirit hegelian, logica unei dialectici pozitive care promite o distrugere constructivă. Răul din lume, moartea, negativitatea, durerea sînt absorbite în mișcarea inevitabilă către lumină, evoluție, progres. Evoluționismul este ispitit de un cinism seniorial. Aprobînd finalitatea evoluției descoperi acea perspectivă care legitimează tot ce se întîmplă în vederea ei, logicizînd negativul: morții sînt doar îngrășămîntul viitorului. Răul este motorul istoriei păstrează într-adevăr un ton de sarcastic optimism diabolic.


Realismul științific. Aventura vieții conștiente

(O frumoasă ilustrare biologică a valorizării morții programate genetic ca factor evolutiv, de progres poate fi lesne acceptată. Pînă la reproducerea sexuată, care realizează posibilitatea recombinării genetice a zestrei inidivizilor și deci o mai mare variabilitate în cadru speciilor, înmulțirea prin clonare, prin simplă diviziune celulară perpetua o fundătură evolutivă: repetarea invariabilă a mereu aceluiași genom. În afara morții accidentale, indivizii se conservau prin diviziune, tot ei mereu, la infinit. Moartea programată genetic a indivizilor sexuați adaugă recombinării genetice eliminarea treptată a patrimoniului învechit pentru a da statistic șanse în plus noilor combinații.)

Voința de cunoaștere este doar un derivat al voinței de putere care o alimentează și o susține fără să-și primească în schimb răsplata cuvenită, satisfacția deplină. Conștiința realistă și suverană vrea și trebuie să depășească teoria și să se apropie de artă ca stiință veselă ce absoarbe experiența și funcționarea senzuală. Dezamăgirea imposibilei, insuficientei voințe de cunoaștere ispitește inevitabil libertatea către aventura vieții conștiente. Să afli ce e viața, să faci saltul în viață implică însă un amoralism empiric, o călătorie în necunoscut, o amestecare cu lucrurile pînă la sînge. Perpetuarea impulsului kynic înseamnă să faci jocul vieții, nu însă ca acționism, ca activism, ci ca praxis contemplativ.

A trăi conștient te confruntă cu impudoarea morală a supraviețuirii: tu mai trăiești în timp ce alții au murit și mor tot timpul, tu te bucuri de viață în ciuda suferinței permanente din lume. Pentru că știi că, în legătură cu moartea sau răul din lume, tu ești uneori vinovat (de-a dreptul, direct, fățiș prin chiar faptele tale), alteori vinovat fără vină (părtaș doar la vinovăția sistemului), dar peste toate resimți o vină difuză – disconfortul, conștiința nefericită, sentimentul tragic al vieții. Vrînd, nevrînd – trăind doar – perpetuezi, ești complicele răului lumii. A trăi conștient înseamnă a-ți asuma acest risc, această damnare, a trăi – cu o doză de kynism fortifiant – o dezamăgire irecuperabilă care să nu te ducă totuși la disperare, care să nu te transforme în victimă fără nici o șansă. Conștiința morală lărgită, maturizată asumă acest tragism al condiției umane. Seninătatea și fericirea vor lua pilda rodului blagian: mirajul unui dulce fruct îmbracă-un sîmbure amar.


Îndrăcirea

Luminismul kynic, altă ispită mefistofelică, este în acest sens dezinhibitor, el alungă naivitatea și ignoranța pudorii, inconștiența moral-inhibitoare, în favoarea dobîndirii empirice a unei științe amoral-estetice din experimentarea însemnătații jocului dezlănțuit al vieții.

Se pare că știința cinică poate fi sau una seniorial-impertinentă, care în numele puterii sau a finalității evolutive ține să legitimeze eficiența neînoielnică a răului, sau una tristă a melancolicei constatări că așa e viața, și prea puțin savuroasă, și plină de rele insurmontabile, sau una veselă care încurajează experimentarea vieții adevărate și primejdioase.

Omul modern pare că nu mai poate exista decît îndrăcit. Este condiția sa monden-mundană.