De ce preferăm unele cuvinte în dauna altora

De la o vreme, observ că se folosește din abundență, cu precădere, preferențial, cuvîntul „special” pentru a spune despre orice că este extraordinar, admirabil, excelent, grozav, teribil. S-ar putea să fie doar impresia mea că acest cuvînt e folosit abuziv, că este la modă și că are o cotă prea ridicată pe piața flecărelii cotidiene. Știu bine că, pînă la urmă, uzul reușește să impună normele limbii și că nici nu sînt vreo autoritate sau vreo instanță care poate reglementa modul de a vorbi al celorlalți.

Totuși, vreau să-mi exercit dacă nu dreptul, măcar șansa de a putea strîmba din nas față de acest fenomen. Cînd e vorba de gusturi, ele își păstrează o oarecare autonomie și fiecare e îndrituit să se conducă după ceea ce simte, lăsînd și pe celălalt să-și exprime preferințele sau măcar recunoscînd că se poate simți și altfel. Nu-ți poți impune gustul tău cu sila, dar poți încerca să-l faci pe altul să-i simtă legitimitatea sau poate – mai știi – chiar voluptatea.

Sigur, moda de a folosi pînă la saturație un cuvînt nu este singulară și se repetă, ca și alte mode. Cu o carieră destul de lungă s-a folosit cuvîntul „mișto”, în același sens al exprimării aprecierii și al excelenței, iar de curînd, fiind încă în vogă, un cuvînt la ordinea zilei – „marfă”. Uzul începe prin a fi unul argotic pentru a deveni curînd public, astăzi fiind răspîndit și generalizat rapid de limbajul colocvial (și servil față de limbajul comun) al presei scrise și audio.

Ca și în celelalte cazuri, principala obiecție ce poate fi adusă acestui gen de abuz este sărăcirea limbii, reducerea drastică a vocabularului, prin alegerea unui cuvînt în dauna unei lungi liste de sinonime, de cele mai multe ori mult mai suculente și mai expresive. Cuvîntul folosit devine cu timpul un fel de exclamație sincretică a extazierii stupide și nediferențiate în fața oricărei eventualități. Iar formularea tinde să se debaraseze de balastul altor cuvinte, reducîndu-se la unul singur, la fel cum se întîmplă și cu voluptuoasa folosire a cuvintelor obscene. Treptat, cuvîntul va exprima doar o atitudine a insului în fața lumii, de altfel, singura pe care o mai cunoaște și o mai poate exprima. Succint.

Pentru nasul meu, cuvîntul „special” uzurpă nu doar dreptul altor cuvinte, ci și propriul său uz în adevăratul sens al cuvîntului. Deși el poate fi folosit „prin extensie” pentru a vorbi de excelență și de calitate, uzul său firesc tinde să-l specializeze pentru alte sensuri. Iar abuzul tinde să arate nu doar o meteahnă a vorbirii, ci și una a mentalității care o încurajează.

Special este ceva care se deosebește de alte lucruri asemănătoare prin trăsături care îi sînt „proprii”, ceva ce poate fi distins prin însușiri aparte, particulare, specifice. Lucrul manifestă un caracter mai marcat, o individualitate mai pregnantă, singulară. Nimic nu spune că acele trăsături reușesc altceva decît să facă obiectul dinstinct, să-l separe, printr-un specific sui-generis, ca unul anume, aparte – și atît. Prin asta, obiectul nu devine automat „deosebit, distins, remarcabil”, deosebirea – cîtă este – este una pe orizontală și nu pe verticală. Taxonomică și nu ierarhică.

Ceva „special” este făcut, destinat, rezervat pentru a corespunde unui anume scop, pentru a face față unei anume ocazii sau ceva ce aparține unei specialități. Este ceva mai degrabă specializat, specificat, specific. O ofertă specială poate fi sau doar părea un chilipir, ceea ce nu implică vreo altă calitate. Specialitatea casei nu vorbește nici ea decît de un anume specific local, exotic sau marginal, fără să spună nimic despre valoarea lui.

Familia cuvîntului „special” pare să întărească această părere. Specialitatea este doar o ramură a științei, a tehnicii, a artei – o branșă, o disciplină, un domeniu, o ramură, un sector – care cere doar particularizarea studiilor și a aplicării lor. Ideea de specialist nu spune decît că individul este mai precis profesionalizat, are o competență mai bine delimitată, mai restrînsă și nicidecum mai valoroasă calitativ. Prin urmare, specialistul poate fi la fel de lesne bun sau prost în specialitatea aleasă.

Specificul vorbește despre ceva distinctiv, propriu, caracteristic, particular. Specimenul este un exemplu care ilustrează un gen, o specie, un exemplar model – o mostră. Iar specios este ceva care are doar aparențe favorabile, plăcute, dar este cel mai adesea înșelător, amăgitor.

Putem spune că lucurilor „speciale” li se potrivește definirea ca „ieșite din comun”, ceea ce este însă insuficient pentru a le face superioare celor comune. Le este „propriu” doar că sînt altfel, diferite, mai puțin obișnuite, se disting, se evidențiază, fără însă a primi prin asta vreo „distincție”, la care de fapt nici nu aspiră. Faptul că gustul public tinde să admire aceste deosebiri fără substanță, să prefere exoticul, marginalul, excentricul, bizarul, extravagantul mărturisește o scădere a nivelului aspirației. Ea nu se mai înalță, ci se lăbărțează.

Ceea ce mi se pare de reținut este că un anume uz al cuvintelor trădează o anume atitudine și deconspiră o mentalitate. Chiar dacă ea este mai mult sau mai puțin generalizată și ratificată de autoritatea mass media. În cazul de față, „special” tinde să facă uitate cuvinte ca ales, distins, rar, superior, important, însemnat, mare, notabil, prețios, remarcabil, serios, substanțial, temeinic, valoros, eminent, ilustru, remarcabil. Într-un mod foarte simplu și eficace – ignorîndu-le, scoțîndu-le din uz.