Cu T.R.U. despre literatură, sport și gazetărie

Uneori, lucrurile importante se petrec în tăcere și aparent nespectaculos. Așa este și apariția unor cărți despre sport la prestigioasa editură „Humanitas”, cunoscută pentru rigoarea cu care publică un anumit gen de scriitură. „Manifestul fotbalist”, volum apărut în cadrul colecției „Arena” a amintitei edituri, a fost un plăcut prilej de a-l cunoaște, în persoană, pe redactorul atât de familiar nouă, ani de zile, ca voce inconfundabilă la Radio BBC Londra, dar și din coloanele revistei „22” etc.

- În general, literatura și sportul sunt două domenii care se intersectează prea rar, iar atunci când acest lucru se întâmplă, întâlnirea nu este dintre cele mai fericite. Mai sunt însă și strălucite excepții – cel mai elocvent exemplu fiind al scriitorului și jurnalistului Traian Ungureanu. Domnule Ungureanu, haideți să facem un exercițiu de sinceritate: nu este cumva sportul doar un pretext sau doar o modalitate inedită de a vă pune în valoare adevăratul talent literar?
- Nu, nu este adevărat, eu nu folosesc sportul ca „scuză”, ca justificare sau ca pretext, cum ați spus, pentru ceea ce scriu. Dimpotrivă, este un lucru atât de important, încât l-am tratat mereu cu sinceritate, cu seriozitate, uneori poate cu prea mult dramatism, dar nu am folosit sportul pentru a-mi etala unele cunoștințe sau talente din alte zone. Sportul este un lucru îndeajuns de important, de bogat și de complicat, pentru a fi o temă de sine stătătoare.
- Rezultatul acestui mod de a privi fenomenul sportiv este „Manifestul fotbalist”, o carte captivantă, apărută la editura „Humanitas”, în colecția ”Arena”, sub îngrijirea redactorului coordonator Radu Paraschivescu. Volumul a avut lansări de succes la București, Timișoara, Oradea, Cluj și Craiova. Spiritul \"Manifestului...\", lipsit de prejudecăți și mereu surprinzător, este bine ilustrat încă de pe copertă, unde sunteți înfățișat cu o privire pătrunzătoare, ca un fel de Che Guevara al presei sportive…
- Da, un Che Guevara cu ochelari…
- Sub înaltele idealuri ale sportului, care parcă nu mai sunt așa nevinovate ca pe timpurile olimpismului din antica Eladă, se ascund fel și fel de personaje gregare, care apar mereu în prim plan. Este vorba de clanul Becali, care-și etalează la toate posturile TV bogăția și incultura, este vorba de „câinii până la moarte”, de găștile de cartier care-și pictează lozincile belicoase deopotrivă pe benere și zidurile întâlnite în cale spre stadion. Nu găsiți că este aici o falsitate, un dublu discurs în care realitatea este diametral opusă idealului?
- Nu cred că sunt motive suficiente pentru a hotărî că sportul este un lucru vulgar sau terenul favorit de exhibiție al milionarilor de speță joasă. Îi avem, aici în România, în special în fotbal, dar asta nu înseamnă decât că acesta trece printr-o perioadă foarte grea, chiar periculoasă. Așteptăm, de pildă, cu tot mai puține speranțe preliminariile pentru viitoarea ediție a Mondialelor. Dar asta nu ne spune ceva despre sport, ne spune în schimb despre cei care folosesc fără milă, astăzi, fotbalul românesc, care coboară spre subsol exact în măsura în care averile lor cresc. E drept, sportul cuprinde în partea sa reală, orgoliile, fanatismul, egoismul, toate felurile de mărginire, dar sportul este și locul unor valori extraordinare. Una din acestea este capacitatea de a forma o cultură ușor de înțeles, pentru aproape toată planeta…
- În măsura în care unele state islamice nu permit unei alergătoare sau atlete să concureze în echipamentul standard, cu picioarele descoperite…
- De acord, dar fotbalul a cucerit de mult lumea arabă, și acesta e un prim pas. Talibanii au jucat fotbal în șalvari, chiar dacă făceau grozăvii în afara terenului. Sportul nu va deveni niciodată groapa de gunoi a omenirii! El este într-adevăr un loc unde se întâlnesc multe din viciile omenești, dar și istoria, economia, psihologia noastră adâncă, naționalismul, dorul după un viitor mai bun pentru locul în care trăim. Noi visăm, de exemplu, ca fotbalul să înlocuiască cumva realitatea românească – poate vă mai amintiți năzbâtia din 1994 cu „Hagi președinte”. Dinte milioanele de români care erau fixați pe fotbal, mulți trăiau acel moment ca pe un înlocuitor al stării de fapt din România. Sportul este fenomen de mare întindere, și nu cred că ne putem opri în accidente ca Becali, ca Dragomir…
- Nu aș vrea să se înțeleagă că aceste fenomene ne sunt specifice numai nouă. Unul din eseurile dv. care îmi stăruie în minte, descria cu o acuratețe aproape cinematografică, incidentul în care doi fotbaliști de la Leeds United, beți criță, au bătut crunt un etnic pakistanez, fără ca justiția să le facă nimic.
- Desigur, nu există un monopol românesc în materie, dar, atenție, acest clișeu poate deveni periculos, îndemnându-ne să spunem – „lasă, că nici la ei nu e mai bine.” Ba, e mai bine! Dacă la noi fotbalul este aproape în metastază, nu ne putem consola cu faptul că în Anglia, de pildă, există probleme între suporteri. Acolo este o competiție liberă, deschisă, o competiție de înalt nivel.
- Vorbeați despre puterea discreționară pe care o au în fotbalul românesc doi-trei oameni. Aici trecem ușor din domeniul banilor într-unul care îl urmărește îndeaproape, ca o umbră: politica. Este evident că politica s-a interferat mai mereu cu sportul, în special cu fotbalul, pentru că este mai la vedere. Există și efecte colaterale, dacă acceptați acest termen. Cu toții ne amintim de Olimpiada de la Sidney, unde mai mulți sportivi români au fost penalizați pentru dopaj, într-o succesiune de cazuri mai mult sau mai puțin ciudată. Comentariile celor de la fața locului sau de acasă au fost extrem de iritate, de violente chiar. Se alimenta această teorie a „conspirației mondiale” împotriva românilor, care sunt, fără excepție, buni, cinstiți și frumoși, iar capitaliștii cei răi ne caută nod în papură, dacă o gimnastă de-a noastră ia o pastilă de Nurofen. În toamna aceluiași an, un partid care agrea acest tip de discurs înregistra un scor mult peste așteptări la alegeri. A mai fost și episodul cu arbitrul Urs Maier, alt dușman al nostru…Cum comentați acest fenomen?
- Ce s-a întâmplat atunci la Sidney, dar mai ales în presa românească de după Sidney, nu a făcut decât să adâncească problema. Ca reflex, noi întâmpinăm automat eșecurile sau accidentele cu proteste care dezvoltă apoi cu mare abilitate tot felul de teorii – conspirație, urzeli, nedreptate. Lucrurile au devenit așa de frecvente, încât publicul nici nu-și mai dă seama că absoarbe un produs, o teorie, o anumită schemă care exclude luciditatea. Cine a avut ocazia, și-a dat seama că lucrurile astea nu ni s-au întâmplat numai nouă. Nu cred că în cazul tenismenului Greg Rusedski, canadian sau englez, ce-o fi el, s-a operat cu o conspirație separată sau e parte din conspirația globală care ne lovește din când în când și pe noi. În fond, este același standard aplicat și în tenis.
Acest procedeu, aplicat la toate eșecurile noastre, este foarte pervers. El ne întărește convingerea că noi nu putem greși, că suntem victime, în general, că binele și răul nu depind de ceea ce facem, ci de ceea ce ni se întâmplă. Cu cât înaintăm în starea asta, vom greși mai mult, vom avea eșecuri mai multe, vom intra într-un cerc vicios, iar teoria se va întări.
- Ca să rămânem în sfera jurnalisticii, aflăm din revista „22”că ați primit Premiul pentru excelența discursului jurnalistic, din partea Grupului pentru Dialog Social. Ce părere aveți despre condiția jurnalistului, supus la tot felul de presiuni – un caz cunoscut fiind chiar al dumneavoastră, însă prefer să nu intru în detalii.
- Se știe, nu mai trebuie să amintesc eu, că momentul actual nu este cel mai bun, în special pentru presa scrisă. Libertatea de exprimare este, tocmai acum, o libertate din ce în ce mai restrânsă și mai dirijată, în special în ce privește televiziunea și presa locală . Este o situație greu de analizat, pentru că în primul rând cei care nu se împacă cu ideea libertății de exprimare spun că aceasta există, refuzând astfel orice dezbatere. Libertatea de expresie nu ține de o constatare statistică – ea nu există automat dacă avem câteva mii de publicații și nenumărate posturi de radio și televiziune la București și în provincie. Înainte de 1989, nu exista libertate de exprimare și exista un monopol aspra informației. După 1989, acest monopol asupra informației a dispărut, dar asta nu înseamnă că automat a izbucnit libertatea de expresie. Aici, mecanismele trebuie cunoscute la modul concret– de exemplu, publicitatea se poate dirija forte bine și la nivel central, și la nivel local. Mai este problema datoriilor în televiziune, care decurge adesea dintr-o competiție greșit construită. Avem atâtea televiziuni, încât concurența le impune de multe ori cheltuieli exorbitante, încât îndatorarea la bugetul de stat sau alte forme de îndatorare ajunge să le strivească. Astfel, televiziunile ajung vulnerabile, la mâna celor ce le pot cere plata datoriilor. Partea a doua a problemei sunt ziariștii înșiși, care sunt și ei coruptibili, așa cum arată un recent sondaj al Agenției de monitorizare a presei „Academia Cațavencu”.
- Nu cumva oamenii de presă se supraestimează? Vorbim mereu de „a patra putere în Stat”, iar oameni ca Becali, Dragomir sau Mircea Sandu stau bine-mersi în fotoliile lor, văzându-și nestingheriți de treburi?
- Nu este adevărat! Presa face foarte multe lucruri, dar ea nu e nici Poliție, nici Parchet sau Jandarmerie. La un moment dat, este treaba Justiției să intervină, iar aceasta este „a treia putere în Stat”, nu-i așa?
- Pentru că la primirea premiului din partea GDS ați afirmat cu încăpățânare „ba mai fac”, ce mai aveți de gând să faceți în viitorul apropiat?
- Este vorba de o carte despre 11 septembrie și lumea de după 11 septembrie. Cu un pic de insistență și disciplină, o voi preda Editurii Humanitas și sper să apară în acest an. În al doilea rând, am avut o discuție foarte bogată cu reprezentanții editurii, propunând chiar inaugurarea unei colecții de cărți ce vor cuprinde un anumit gen de reportaj superior despre lumea românească, un jurnalism bine scris, care să depășească în adâncime și în amplitudine articolul de fiecare zi. O colecție care să ne întoarcă la jurnalismul clasic, așa cum s-a scris el în perioada interbelică, și ca literatură, și ca formă de investigare a lumii sociale.
- Cu acest mesaj optimist încheiem un interviu care a abundat în subiecte pesimiste și vă mulțumim pentru prilejul de purta o conversație calmă pe teme atât de... agitate.
- Și eu vă mulțumesc pentru invitație.