poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3584 .



Logos simandicos
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ktimea ]

2007-12-29  |     | 





Măsuța din fața ei e plină cu tuburi, cutiuțe și borcane soioase, unele cu capace metalice ruginite, altele care nu au fost bine închise emană o putoare înțepătoare. Se privește fix în oglindă, se analizează nemișcată pentru a evita decalajul care ar putea rezulta dacă ar face vreo mișcare. Dar nu poate rezista tentației: se încruntă, zâmbește și își întinde mâna printre borcane, reînnoind gesturile care cândva au fost mecanice și care acum o înspăimântă. Pe sprâncene își întinde un fard cremos și albastru, continuând de la capătul exterior al sprâncenelor până la buze. Cu un ruj fetid își trasează un ax vertical de la frunte până la bărbia care îi e străbătută de o adâncitură aproape imperceptibilă. Se piaptănă încet privind oglindirea celui care stă în spatele ei și o supraveghează.
- Și unde îți închipui că vei merge așa, dacă nu sunt indiscret? La expoziția de paiațe?! zise el foindu-se pe o saltea cu așternuturi murdare și pătate. Aerul umed blocat în cămăruța care puțea a mucegai îl făcu să se ridice iritat și să-și caute batista. Cu ajutorul ei își ascunse pentru câteva clipe rânjetul sadic, folosind-o în același timp ca pe un fel de filtru.
- Nu, răspunse ea fără să se întoarcă, am de gând să rămân aici cu tine. Deși mă tem că avem atâtea de spus unul celuilalt încât nu ne va ajunge timpul.
- Emma! Pot să-ți spun așa, nu? Nu te deranjează, sper... Emma să știi că eu am vrut...
- Poți să-mi spui așa, deși ieri mi-ai zis Odette și mâine poate îmi vei spune Sibyl. Sunt sigură că vei rămâne și mâine, dar te rog nu-mi vorbi despre intențiile tale, spune-mi în primul rând cum de te-ai decis să vii să mă vezi?
- Biddy, trebuie să-ți fac o mărturisire! zise el încurcat. Asta o făcu să se întoarcă și să zâmbească, dar atunci văzu cum fața lui se schimonosește și cum trăsăturile feței i se adâncesc, fiecare zbârcitură crestându-i fața cu modelele unei disperări arhicunoscute de ea. Își aminti cum, cu mult timp în urmă el își împrăștia pe masă o sumedenie de poze cu ea și încerca să-și dea seama de ceva. Mă simt singur și totuși atât de învelit cu diferitele tale ipostaze.
Ea izbucni într-un hohot de râs și se întoarse. În oglindă totul e constant cu sine însuși, și din cauza asta imaginea lui se șterse pentru o perioadă. E atât de aproape de aroganță și de nepăsare încât se sperie de multe ori de ea însăși. Își împreunează palmele din care țâșnesc încordate degetele lungi și osoase împodobite cu două inele din care privesc două pietre mari: turcoaz și țiclam, ca niște ochi înlăcrimați. Se ridică să se vadă în întregime. O rochie cu o croială simplă, dar împroșcată cu multe culori violente, atârnă pe ea dezvelindu-i gâtul, brațele scheletice. Genunchii îi sunt doar pe jumătate acoperiți de dantela albă—desfăcută pe alocuri și cusută înapoi cu ață mov de capătul rochiei.
- Bine, dar s-ar putea să te nu-ți placă ce zic, sau s-ar putea să te rănească unele greșeli pe care le face…
- Cine? Despre ce greșeli vorbești, întrebă el înspăimântat și furios. Coapsele ei se răsuceau în scaun la doar un metru de el, iar ea vorbea despre un altul.
- Am început să mă văd cu un alt tip…
- Dar ești grozavă! Nu vezi grotescul situației? La vârsta ta să te mai vezi cu cineva.
Îl privea cu ură, tendințele lui de a se crede atotștiutor, omnipotent și tonul lui sentențios o scoteau din sărite. Își aminti de mângâierile celuilalt, de acea clipă când el s-a aplecat asupra ei și a privit-o. Ea știa că el mai văzuse multe alte femei, mai mângâiase trupuri pline și chiar și trupuri scheletice, dar asta o făcea să se simtă și mai bine în brațele lui, deși de multe ori îi era teamă ca din comparația cu altele ar putea ieși în dezavantaj.
- Și ce ai fi vrut? Să aștept mereu ca tu să binevoiești să încetezi să mă ignori. Uneori erai atât de amețit că nu puteai să înaintezi nici măcar până la bulevardul care se vede din geam. Acum degeaba mai privești afară, îi zise privindu-l cum se ridică. Și te ghemuiai în colț și monologai fără să mai știi unde ești.
Se auziră plânsete de copil, apoi un hârâit. El se întoarse brusc, în mintea lui se mai auzea hârâitul îngrozitor. O privi, dar ea era prea preocupată cu niște vederi, mari, lucioase. Le primise de la el, reprezentau Parisul sub feluritele sale înfățișări.
- Din totdeauna mi-ar fi plăcut să văd Parisul, spuse ea ridicându-se și făcând o piruetă. El știe cum e Parisul, așa am putut și eu vedea unele frânturi…
- Maga, nu te mai întristata! Spuse el blând, apoi ridică tonul. Te amăgește cu tot felul de povești, crede-mă. Nimeni nu va putea să te privească atât de limpede și de distinct cum te văd eu.
- Așa crezi? Dar eu am nevoie de poveștile lui. Când nu sunt cu el mă simt părăsită…și chiar…
Se întoarce la oglindă. Nu îndrăznește să rostească niște cuvinte atât de puternice fără ca înainte să nu-și confirme imaginea despre sine. Cu ochii întredeschiși, își vede lacrimile alunecând pe obraji. Și ea ar fi putut milita pentru ceva, pentru orice, avea stofă de luptătoare! Ar fi putut sta alături de un opioman ca să descopere o nouă viziune asupra condiției umane. Dar nu s-a întâmplat așa. I-a fost sortită o cămăruță abjectă.
- Într-o zi a zis că-l fac să vadă altfel viața lui de până acum, că toate celelalte pe care le-a cunoscut încep să se schimbe pentru că le vede prin mine. Îmi era puțin frică la început, își freacă nasul cu un gest copilăros și clipește repetat fluturând niște gene ciopârțite si parcă gri; un colțișor înnegrit al oglinzii sub formă de cap de cal o face să spună altceva decât vroia…știi că nu se mai uită nimeni după mine când trec pe stradă. Lumea mă cam ignoră…știi…mă ignoră sau se uită la mine ca la un monstru diform și ramolit. Nu am ieșit niciodată în lume cu adevărat. Nu mai prezentam interes pentru nimeni, și atunci l-am întâlnit pe el.
- Da! Acum să îngâni platitudini de genul: Și lumea a început iar să se intereseze de mine și să mă aprecieze! Se răsti el frenetic, întrerupând-o. Crezi că nu știu tot ce gândești? Tocmai vroiam să te uiți prelung și să oftezi, dar m-am răzgândit, rânji el sarcastic. Dacă vreau îi fac pe toți să creadă că ești o gâscă sau pot să te descriu ca o lepădătură nefericită cu ochii umflați de nesomn și de la prea mult alcool. Și nici nu ar trebui să mă chinui mult…un indiciu ar ajunge docililor ăstora să mă creadă. Numai ieși între ei și uită-te la ei! Și-au pierdut orice reper, orice simț al judecații. Vor imagini, le dăm imagini! Dar cu tine nu mă mai pot afișa niciunde. Nu te pot arăta nimănui pentru că ai ieșit prea prost! Eu! își înfipse degetul arătător în piept, deformând textura cămășii care era oricum boțită, Eu! repetă el gestul, dar nu chiar la fel. Dacă eu nu te-aș fi format, tu ai fi un nimeni. Te-am format pe placul meu și mai demult poate ai fi plăcut și altora, dar acum ești răsuflată, anostă, plictisitoare.
Ea era extrem de calmă în timp ce el se agita ca un apucat. In oglindă ea își peria sprâncenele. Ce rost avea existența ei? Dacă el nu i-a dat posibilitatea de a fi iubită, a trebuit să-și caute singură un amant.
- Orice ai zice, prietenii lui mă plac…stăm adesea de vorbă, și îmi zic mereu că și alții ar trebui să mă cunoască și că sunt extraordinară.
- Da! Spune un superlativ unei femei, și i-ai și sucit mințile. Sunteți toate niște găini amețite. Vă târâți pe tocuri crezând că sunteți senzuale, sau nu vă pieptănați cu lunile numai să vă considere lumea artiste. Sub o crustă parfumată sunteți toate isterice și vagabondați desculțe în fantasmagoriile noastre.
El, calmat și satisfăcut de vibrația propriilor cuvinte, se șterge de sudoare cu o batistă fetidă. De mult a așteptat să spună asta. Era dihotomia care în ochii lui căpăta dimensiunile unei teorii vitale, care va ajuta bărbații de după el să înțeleagă femeile. Acum că e rostită, crede și mai mult în ea.
- Și nu ai vrut să ieșim niciodată în lume, spuse ea pe un ton ușor glumeț, prinzând cu un elastic tot părul răvășit și unduitor într-un coc.
- Eu tot timpul am simțit că sunt capabil, că voi putea să fac ceva bun într-o zi. Dar trebuie să mă pregătesc o dată, nu mă înțelegi, nu se poate așa brusc, mi-ar fi prea greu, prea greu…iar tu, cum ți-ai permis să te afișezi atât de obscen în fața lor. Mă uluiește că te bagă măcar în seamă. Dar nu te-ai gândit în ce rușine o să mă bagi pe mine? Ești mereu pe jumătate despuiată, nu te-ai gândit că imaginea ta va avea repercusiuni asupra felului în care sunt eu receptat? Întrebă el repezindu-se furios la ea și pleznind-o.
- Mi-am arătat disponibilitatea și ei m-au primit. Asta e tot. Adevărul e că pe tine nu te cunoaște nimeni… și nici nu o să te cunoască. Te temi de ei și te ascunzi, crezi că nu știu asta? Numai față de mine te arăți ferm și îți permiți să îmi arunci replici arogante, să mă smucești, să îmi dai palme. Ești mereu brutal cu mine. Uită-te spre dulap, partea scorojită mai păstrează amintirea zilei în care am povestit mult, m-ai sărutat apoi ai dat brusc cu mine de dulap și ai plecat. Nimeni nu a văzut din tine nici măcar o sprânceană, nici măcar o mânecă de sacou. Ai trecut pe lângă toți prea îmbătat cu ideea că va exista un moment perfect. Tu ești prea înspăimântat. Chiar crezi că doar perfecțiunea va perfora himenul creierului tău. Nu, nu poate și nu trebuie să fie așa. Te temi doar! Nu aștepți de fapt nici o perfecțiune.

Act I, scena 1

Un balcon care dă spre o curte interioară

O haită de centauri, Cassandra, B

O haită de centauri (cu fălcile însângerate): Arătarea în lume a lui Symmandikos nu va avea loc.
Cassandra (fluturând în mână o trestie): Ba da, arătarea în lume a lui Symmandikos va avea loc!
B: Symmandikos vrea să-și scoată căpățâna hidoasă la lumină!
Un cârâit puternic, centaurii au fălcile încleștate
Cassandra: Deci arătarea în lume a lui Symmandikos va avea loc!
B: Nu…nu sunt sigură de asta.
O haită de centauri: Atunci arătarea în lume a lui Symmandikos nu va avea loc.
B: Nu…nici de asta nu sunt sigură.
O haită de centauri: Noi vrem ca Symmandikos să nu apară niciodată în lume pentru că nu va aduce decât nenorocire.
Se aud urlete de femei din culise.
B: E prea înfricoșat, s-ar putea să nu se arate niciodată, nici măcar în fața noastră.
Cassandra: Symmandikos trebuie să apară cât de curând așa au spus și zeii.
B: Singur, claustrat, nu va putea trăi niciodată. Cred totuși că are nevoie de noi și își va face apariția în lume.
O haită de centauri: Dar până atunci să urmărim cum sunt duse coșurile cu ghemotoace de lână spre camera concentrică.


- Bine, m-ai convins. Tu ai vrut-o. S-ar putea să te cam scârbești, pentru că vei vedea în lumea de afară nu numai băiețași din ăștia suavi ca iubițelul tău, ci tot felul de monstruozități. Poate o să mă înțelegi și îți vei da seama că eu am vrut să te ocrotesc.
- Să ocrotești o scârboșenie ca mine? Uite in ce hal am ajuns, gemu ea frecându-și ușor rotulele, dar am să rezist, voi veni cu tine și vreau să-mi arăți tot, chiar tot ceea ce te îngrozește!
Se întoarce spre oglindă și cu o hârtie unsuroasă, ca o minunată nimfă, șterge tot machiajul. Hârtia nu reușește să șteargă tot și îi lasă dâre pe față.
- Eu nu sunt îngrozit de nimic, draga mea, sunt de mult călit și prea puțin îmi pasă de toți care populează lumea asta, cum nici lor nu le pasă de mine. Îi vom privi, poate le vom vorbi chiar...dar nu vom exista cu adevărat pentru ei decât în timpul dialogului. Poți să-l aduci și pe prietenuțul tău. Din moment ce îți agreează compania, sigur nu știe prea multe despre lumea reală.
- El va veni sigur. Mi-a promis ieri că va veni.
Mâinile îi tremură, caută ceva pe masă, dar se răzgândește. Își înfige degetele în cutele din jurul ochilor și le răsucește pe degete ca pe niște pamblici veștejite. Își îmbibă un capăt de rochie în apă și își șterge cu el fața. Pielea îi e sidefie și moale acum.
- Sper că așa o să mă placă mai mult, ce zici?
- Mă faci să râd, rânji el, tu nu știi cât de crunt e afară. Mă și tem că e o idee proastă să ieșim. Mă vad deja la braț cu o coțofană și un blondin zburlit cu o idee de puf față despre care el crede că-i barbă. Nu… e prea riscant, poate totuși nu ar trebui…
- Trebuie să te ții de cuvânt! Se răsti ea și deși își schimonosea fața, părea mult mai tânără decât înainte.
Își pensează sprâncenele în timp ce el se plimbă prin cameră. Scoate și ultimul fir. Ochii îi lăcrimează puțin. Trasează două linii arcuite cu un creion negru care are vârful foarte tocit și fața îi strălucește de parcă ar fi lăcuită. O pată dintr-un ruj mai vechi i se lipește de degetul arătător. Își amintește că purtase acel ruj într-o dimineața ploioasă. Parcă dimineața ploioasă îi amintea și de copilărie. Era doar o impresie falsă.
- Știi ce mi se pare ciudat? De când te cunosc, nu îmi amintesc nimic din copilărie.
Rictusul lui se reflectă prea clar în oglindă. Ea își șterge degetul de rochie, și îi așteaptă răspunsul. Vede că el nici nu mișcă. Se ridică plictisită și chiar tristă. Ajunge la dulap și își caută o altă rochie. Găsește una albastru închis cu un decolteu generos și mult mai scurtă decât cealaltă. O îmbracă peste lenjeria soioasă și descusută. Fața lui se schimonosește de scârbă când o breteluță de la sutien i se rupe. Ea își desface nervoasă sutienul și îl aruncă pe jos.
- Tu nu ai avut copilărie.
- Cred că îmi va sta mai bine cu rochia asta. Ce zici, oare lui Robert o să-i placă? Se întoarse ea și poză pentru câteva secunde în fața lui.
- Așa îl cheamă deci pe nenorocit? Decât Robert mai bine era Rodolphe, Marcel, Dorian sau chiar numele caraghios de Pip. Putea măcar să fie Oliveira sau Gregorovius, chiar te-aș ruga să alegi!
- Poți să îi spui cum vrei, nu se supără…
Ea continuă să-și aplice măști de fond de ten, pudră, fard și ruj și luciul feței își mai pierde din strălucirea stranie, sidefie. Din vecini se aude un saxofon, apoi un alt vecin începe să bată în țeavă. De fapt bătăile sunt în ușă. Se miră de confuzie, dar și mai mult se miră când în vede pe atotștiutorul-cicălitor deschizând ușa și văzându-l că dă mâna cu Robert.
- Ce intrare! pe sunet de saxofon…e penibil. Dacă nu am fi într-o lume reală credeam că e un kitch după Neguțătoru’. Mai bine erau surle și trâmbițe, măcar știam un lucru. Așa e doar penibil și trist. Hai pețitorule, mai bine intră încă o dată!
Ea aleargă și-l îmbrățișează, apoi îl sărută pe obraji:
- Sunt gata, Robert! Am aranjat totul cu el, ne va duce să vedem lume, va fi grozav!
- Să înțeleg că voi v-ați și înțeles de dinainte? întrebă el întorcându-se spre Robert.
- Da, răspunse tânărul puțin încurcat.
- Păi ești grozav, ne iei la întrebări așa! Ar fi trebuit să înțelegi până acum că șederea mea aici e ca un prim strat de ojă, subțire, imperfectă, care a omis anumite zone. S-a uscat suficient, așa că trebuie să-l corectez cu un strat proaspăt.
- Eu sunt grozav? După ce comparații de manichiuristă folosești, orice idiot își dă seama că nu vei înțelege nimic, că nu înțelegi nici acum nimic. Până și Robert ăsta își dă seama, îi zise și-i dădu una peste ceafă.
- Dar domnule…se dezmetici tânărul, netezindu-și cămașa, neștiind cum să reacționeze.
- Uite la el ce smiorcăilă! Chestie din asta ți-a trebuit?
Toți se opresc încremeniți pentru o clipă. Nu mai zice nimeni nimic. Ea se așează pe scaun și spune ferm:
- Vreau să ducem oglinda!
- Așa ceva nu se poate, îi spune el, în timp ce Robert se uită la amândoi nedumerit.
Ea îmbrățișează oglinda și se zbate pe jos cu ea în brațe. El se repede brutal la ea, Robert încearcă să-l apuce și să-l tragă înapoi:
- Îi faceți rău, nu o smuciți așa!
Robert cade amețit de o lovitura aspră de pumn. Ochii îi sunt întredeschiși și vede totul în ceață. E imobilizat, poate doar să privească uimit scena imposibilă in care a fost prins.
- Știu ce trebuie să fac, Pufulete! Tu ai mai văzut-o când are crize epileptice? De-abia acum reușește să-l privească în ochi revenindu-și cu greu. Nu poate să înțeleagă de unde vine atâta ură și atâta sadism. Incapacitatea de a da răspuns îl satisface și mai mult pe crudul atacator.
- Așa credeam și eu!
Oglindă redă bocancul lui care strivește un braț al femeii și o mână care desface strânsoarea crispată. Ea rămâne chircită pe podea. În timp ce Robert se repede la ea s-o mângâie, brutalul lor companion trântește oglindă de podea spunând:
- Hai, pune-ți paltonul și să mergem…

Act I sena 2

O odaie simplă. Pe cămin statueta de bronz a lui Jupiter

B, Cassandra (îmbrăcate în rochii din epoca medievală, aproximativ secolul XI)

B: Mi se pare că ușile sunt închise.
Cassandra(se apropie de o ușă cu o lumânare în mână): Nu e nici o problemă, putem s-o forțăm și se va deschide.
B: Dar eu vreau să-l aștept pe Oreste să vină, sunt sigură că va veni.
Cassandra: Bine, atunci putem rămâne aici, dar să încercăm să nu vorbim.
(Tăcere)
B: Dar dacă Oreste nu apare?
Cassandra: O sa apară! Știi ce cred eu. Că te-ai întâlnit deja cu Oreste. Mie așa mi s-a zis.
B: E adevărat, țin minte niște țipete, dar în rest nimic. (către Statueta de bronz a lui Jupiter) Nu înțeleg de ce e atât de întuneric, așa va fi și în timpul zilei?
Cassandra: E mereu zi! Uite îți dau lumânarea mea.
B (se apropie de statueta de bronz a lui Jupiter citește cu voce tare inscripția de dedesubtul statuetei): Din clipa în care libertatea a făcut explozie în sufletul unui om, zeii nu mai pot nimic împotriva lui.
Cassandra: S-ar putea să ne întâlnim pe aici și cu Lady Macbeth, am auzit că e în vizită în zona.
B: În vizită? Dar nu înnebunise? I se permite să facă vizite?
Cassandra: O fi vreo terapie modernă, dar poate că a fost doar o minciună gogonată.
B: Oricum am socoti, nu mai are cum să ajungă, a trecut mult timp de atunci, și azi e duminică, nu circulă decât 5-ul.
Cassandra: Auzi! Cineva a pornit robinetul, se aude un gâlgâit teribil.
(B și Cassandra ascultă concentrate, apoi B se repede la ușa și da cu pumnul în ea, fără să scoată un sunet, apoi se oprește la fel de brusc. Se oprește și apa.)
B: Uite, pe tavan se desenează o uriașă pată!
Cassandra: Eu nu vad nici una, stai liniștită și așteaptă-l pe Oreste…am zis că stăm în liniște. Ajungem să dăm în clișee, imediat o să zici că ai văzut-o pe Tess, cu mâinile însângerate trecând pe aici…
(B are gura strâmbată și fața îngrozită. Întinde arătătorul spre tavan, dar nu poate să scoată nici un sunet)

Din momentul acesta, nu mai știam ce să fac, deși păream absolut hotărât să le arăt lumea, în realitate nici eu nu știam unde să îi duc. Vroiam să îi îngrozesc, doar pentru că eu însumi eram prea îngrozit. Vroiam să se termine cât mai repede drumeția asta, să mă întorc în locșorul meu liniștit și să moțăi la infinit. Mă gândeam să reciclez niște scenarii bine cunoscute, care au fost de efect. Dar ar fi trebuit să depun un efort prea mare, să plătesc actori să aștept până se construiește scena și să fac față fițelor vreunui scenograf cu barbă, proaspăt venit din Franța și care are viziuni. Nu…Altă soluție…să-i las undeva pe o stradă frecventată de vagabonzi care ar omorî pentru câțiva cenți…și o fi ce o fi… Dar ei…ei nu-i puteam face una ca asta. Pe băiețandrul ala nu aș da nici doi bani, chiar nu-mi pasă de el. Nici nu înțeleg ce caută în ecuația noastră. Dacă nu ar fi apărut, nici ea nu ar fi avut tot felul de imagini himerice în cap. Oare cer prea mult? Mă enervează la culme băiatul acesta, nu știu cum a făcut, dar a schimbat-o. Așa de tare încât uneori nici eu nu o mai recunosc. Acum pășesc alături de mine, încă nu au început să-mi pună întrebări, discută doar ei. Mie îmi e cam frig și nu știu cât o să pot s-o mai lungesc…Îmi îngheață deja picioarele și a început să și ningă. E oribil să te plimbi pe o vreme ca asta, în curând tot o să fie fleașcă, pentru că soarele a ieșit. Câțiva fulgi se preling pe șuvițele ei. Recunosc, m-am uitat spre ea. Acum și ea s-a întors spre mine. Privirile ei sunt atât de străine, nu va mai fi niciodată aceeași. Îmi veni un gând îngrozitor…poate eu sunt de vină, și multele fețe le avea deja, dar eu am știut să le ignor. El a făcut ca fețele astea să se întrepătrundă. A făcut din ea un schizoid, acum e obligația lui să desfacă ițele. Eu aș vrea s-o omor. Poate asta e singura soluție rezonabilă, pentru că au început să dicteze ei regulile jocului. Eu nu sunt omul care să accepte așa ceva. Și ar fi prea banal să omor femeia. E lipsit de sens, e debil. Chiar și ninsoarea a încetat. Rămân fără sentimente și drumul nu are capăt, nu are țintă. Numai să nu afle, numai să nu își dea și ei seama. Dar mă tem că asta e doar din cauza mea. Poate că altcineva ar fi putut să le arate într-adevăr ce înseamnă să trăiești. Dar eu sunt doar un nenorocit, un amărât care habar nu are. Și ei și-au pus acum speranțele în mine. Nu mai pot ieși agale și gânditor din scenă, nu mă pot întoarce acasă, trebuie să fac ceva. Nu înțeleg nicicum setea lor de a întâlni alți oameni, de a se împrieteni cu ei. Nu știu de ce unora le place așa de mult să audă din gura altora mai voalat ceea ce știau și ei de mult…Eu singur pot să mă judec mult mai bine decât oricare altul, și nu trebuie nici măcar să folosesc formule de politețe ca să-mi demonstrez că sunt un nenorocit…Știu că tot ce se naște din mintea mea e anemic și leșinat. Dar nu aș vrea să schimb cu nimeni, pentru că debilitatea asta îmi e deja atât de familiară…și mereu mai sper că o să mă scoată ceva din starea asta. Ea are un mers atât de vioi. Mă uimește, e splendidă și acum el dizgrațiosul o cuprinde încetișor, s-au oprit pentru un moment să se îmbrățișeze, i-am văzut cu coada ochiului, dar am continuat drumul de parcă nu aș fi văzut nimic. Aud cum se ciocnesc tocurile cizmelor ei de pavaj, și pașii lui odioși o acompaniază. M-au ajuns din urmă. Parcă și părul îi e mai lung și îmi zâmbește, fața ei e atât de proaspătă. Mă uit într-o vitrină pe furiș, dar cearcănele mele nu au dispărut, sunt la fel de hidos ca și când am pornit. Cum am putut să o torturez atâta timp? Poate dacă nu venea tipul acesta, într-o zi o găseam uscată, moartă pe podea. Groaznic! Mă simt atât de singur de când a apărut puștanul acesta. Numai în adolescență mă mai simțeam așa, când ostenit de atâta plâns, îmi cuprindeam genunchii. Era singura îmbrățișare de care eram în stare. Voi supraviețui și pierderea asta, cum am supraviețuit travaliul până a deveni ceea ce sunt. Dar vocea mea va persista în urechile băiețandrului. Până va fi alături de ea, nu va putea ignora bâzâitul acesta agasant, pe care sunt sigur că și acum îl aude. Nemernicul…dar poate în câteva zile va fi unul din acei cunoscuți-necunoscuți. Toți oamenii care au trecut doar așa pe lângă mine, sunt doar niște schițe și nu ființe vii. Asta face să-i regăsesc în alți oameni de care îmi pasă la fel de puțin. Și puștiul are ceva din colegul meu de bancă din generală, lângă care am stat 4 ani, dar cu care nu am schimbat prea multe cuvinte. Avea urechile la fel de pleoștite și era șepelit. Îl uram uneori din tot sufletul, și uneori cred că la vârsta aia am ajuns să învăț cu adevărat ce înseamnă a urî. Nu făcea nimic special, nu mă necăjea cu nimic. Era pur și simplu indiferent. Se comporta de parcă ar fi stat singur în bancă, nu mă privea nu mă întreba nimic. Așa face și el acum, de parcă s-ar plimba sigur pe o stradă pustie cu iubita lui, o ia în brațe, o privește drăgăstos. Dar cine, cine, cine i-a permis?! Nemernicul…din cauza asta nu va putea fi niciodată unul din acei cunoscuți-necunoscuți. Îmi va reveni mereu în gând cum chicoteau pășind aiurea alături de mine, pentru că în colțul minții mele va fi ars cu fierul roșu frântura de imagine văzută cu coada ochiului: el apucă un franjure al fularului ei și o învelește cu grijă, se apropie de ea…Te urăsc, te urăsc, de ce nu vezi cât mă doare? Parcă ar umbla cu o linguriță în interiorul creierului meu, belind și ingurgitând tot ce a mai rămas. Știi ce ar trebui să fac unui râios ca tine? Să te duc pe tot felul de străduțe lăturalnice, să fac așa încât să fii sigur că mergem pe drumul corect. Să-ți confirm aparent toate conjecturile, dar drumul corect să fie mereu cel diametral opus. Ce hazliu ar fi. Te-ai încrede atât de mult încât spre sfârșit ai crede că de fapt tu conduci micul nostru grup. Dar la finalul drumului să ajungi la un dead end, să privești în jurul tău și să-ți dai seama că ești complet singur și că noi de mult am luat-o pe un alt drum. Ce păcăleală ar mai fi, dar ar fi prea asemănător cu Un drame bien parisien. Eu, prin constituția mea, nu pot fi un astfel de individ, pe de altă parte, ar însemna să cooperăm. Și eu nu vreau să cooperez cu tine sub nici o formă. Uf…s-ar putea să fiu într-o mare belea…poate că luându-te la drum am semnat deja pactul…Sunt un naiv, ei bine, sunt un idiot.
E sâmbătă. Pe la vârsta de 20 de ani am început să urăsc sfârșitul de săptămână. Toată lumea se bucura atât de mult, toți mergeau să-și cheltuiască banii prin restaurante și crâșme, se socializau. Eu nu aveam nici chef nici bani de așa ceva. Atunci am dat de ea. Petreceam zile întregi desenându-i conturul. Și ei îi plăcea la fel de mult. Alte cupluri stăteau în baruri scumpe privindu-se plictisiți, dar povestind luni ce bine s-au distrat. Eu rămâneam cu ea și vorbeam mult…la început vorbeam foarte mult…numai că mai târziu… Dă-o naibii! Eram atunci cel mai fericit, deși în continuare uram sfârșitul de săptămână, poate și din cauza faptului că unii îl priveau și se comportau cu el ca și cum ar fi fost supremul moment de distracție. Și nu numai că vorbeam, dar uneori îmi închideam ochii și reușeam să-i mângâi părul parfumat. Acum are iar părul parfumat, și de data asta eu am rămas în urmă, oare ăștia chiar cred că știu care e drumul? Când nici eu nu știu care e de fapt, ei îmi vin acum și vor să-mi arate că știu, sunt caraghioși. Dar uite că s-au oprit și mă strigă. Ce voce răgușită are monstrulețul ăsta mic, oare cum aș putea să-i spun? E amantul ei, sau ce? Și ea a început să râdă în hohote, cine știe ce tâmpenie o fi strigat idiotul. Și râde cu atâta poftă încât nu mă pot abține să nu îi zâmbesc înapoi. Uite că gestul acesta a surprins-o, dar râde acum în continuare, strălucește, transpare, e cu totul dezvăluită în toată frumusețea ei. Eu nici nu am îndrăznit vreodată să îmi închipui că dacă aș scoate-o puțin în lume ea ar putea deveni dintr-odată atât de minunată, poate că undeva nici nu vroiam să fie atât de frumoasă. Dar strică acum tot, luându-l de mână. De ce nu pot fi eu pe care îl ia de mână? Doar pentru că nu am fost capabil să-mi dau o direcție? Dar mă gândeam că dacă îmi dau o direcție bine definită, atunci s-ar putea să mă compromit, să clădesc un tunel care să aibă un sens unic și să meargă la un final bine definit…dar nu vroiam asta. Poate că era totuși mai bine…nu era nimic greșit, dar mi-a fost frică să nu pierd ceva important


Jurnal de bord

Moto: Celui qui garde son poignard, restera
toujours rassis et sans le douleur du
marchand ébloui……(P.B. Gelure- Si la mort range)

O piesă de excepție, care nu trebuie ratată. Este șansa dumneavoastră unică de a vedea, reuniți pe aceeași scenă, acești monștrii sacri ai teatrului. Punerea în scenă, după penultimul roman al marelui Symmandikos: Eu singur și cu mine ce mă fac de nu-s cu tine, tradus până acum în 29 de limbi diferite, care a incitat discuții chiar și în sânul comunităților gomuflete din Noua Zeelandă. Narațiunea capătă profunzime fiind dinamizată de dialog și de jocul actoricesc nemaipomenit. După piesă, la intrare, însuși Symmandikos va împărți autografe (eventual poze semnate, contra cost). Evenimentul mileniului. Bilete se găsesc la orice chioșc de ziare, la librării, la McDonalds, la intrarea în brutăria de la colț, la piața de zarzavaturi, la piața de vechituri, pe piața neagră (negociabil), în toate piețele și piațetele. Bilete mai pot fi procurate daca: intrați pe site-ul www.symmandikos.com, vă înscrieți oferindu-ne toate datele dumneavoastră personale, după care dați pe link-ul symmandikos, intrați pe forumul principal symmandikos, postați cel puțin trei mesaje pe zi pe forum și invitați pe forum cel puțin încă 34 de persoane, după care mai dați un click dreapta pe symmandikos și vi se va deschide cu adevarat site-ul oficial symmandikos, după care ne dați un număr de cont de pe care putem retrage banii pentru bilet, după care așteptați de la noi confirmarea cum că ați obținut biletul, detalii pe www.symmandikos.com . Mai puteți câștiga bilete jucând la loto, în cazinouri sau la alba-neagra.


TEATRUL SIMMUS/ANNDICUS
Stagiunea 2000a.Chr.- 2001p.Chr.

Acțiunea se petrece în camera Symmandikosului, inundată de lamentații

CÃPITANUL……………………………....................Symmandikos
MARINAR 1..………………………………………...Symmandikos
MARINAR 2…………………….……………………Symmandikos
UN COPIL…………………………………………....Symmandikos
MAMA………………………………………………. Symmandikos
FEMEIA DE SERVICIU……………………………....Symmandikos
SECRETARA……………………………………….....Symmandikos
UN CERȘETOR(cu păr rasta)………………………….Symmandikos
Popor, trâmbițari, soldați, un grup de turiști, clasa a VII-a B, un grup de hipioti, o trupă de teatru,

Coreografie și mișcare scenică: Symmandikos
Decor și costume: Symmandikos
Regia acustică: Symmandikos
Ilustrare muzicală și sonorizare: Symmandikos
Lumini: Symmandikos
Regia tehnică: Symmandikos

Sufleor: Symmandikos; Coafeză: Symmandikos; Cabiniere: Symmandikos, Symmandikos; Recuzita: Symmandikos; Mânuitor: Symmandikos; Decor: Symmandikos; Croitorie femei: Symmandikos; Croitorie bărbați: Symmandikos; Tâmplărie: Symmandikos; Pictură: Symmandikos; Lăcătușărie: Symmandikos
Șef de producție: Symmandikos; Impresariat artistic: Symmandikos; Secretariat literar: Symmandikos; Realizare caiet de program: Symmandikos; Contabil șef: Symmandikos;
Director administrativ: Symmandikos
Director: Symmandikos

Mulțumiri sponsorului nostru principal:
Symmandikos



I would set my own book free to dream
(Durrell- The Alexandria Quartet)

M-am schimbat prea mult în perioada asta să mai pot sa vad tetxtul ca înainte. Am alte preocupări, nu am mai răsfoit cartea de luni de zile. Chiar începe să îmi pară hilară și lipsită de sens. Unele pasaje le-am citit de atâtea ori încât mi se par idioate și plicticoase, nu mai pot să scot nimic din ele. Dintotdeauna am citit cu simțul ludic al copilului care vopsește în cartea de colorat. Acum nu mai pot citi cartea asta așa. Femeia e prea tragică, prea uscată, și narațiunea mi se pare meschină, cu toată angoasa idioată și încercările de a se ridica. E ilar, nu cred că voi mai reciti vreodată un pasaj de acolo. Problema majoră a textului e ca narațiunea se învârte aiurea. Cred că inițial asta îmi plăcea la el…îmi vine să râd când mă gândesc la faptul că e exact ca și în relația mea cu Mina. Și la ea, la început îmi plăcea cum își încrunta năsucul când nu era de acord cu mine…apoi asta a început să mi se pară un gest copilăresc și plin de manierism, poate chiar exersat în fața oglinzii ca să pară mereu gânditoare, mereu gata să te contrazică. Să nu mai amintesc de faptul că era o înrăită Blue Stocking, cu ideile ei iremediabile. Ce comic a fost când am răsfoit dosarul ei cu texte de Cavendish, și am întrebat-o cine e autoarea asta. Și pentru dispreț avea o expresie a feței, de neegalat…barocă și lipsită de naturalețe. Sau când mi-a dat într-o după masă o nuvelă de citit, care se intitula When it Changed…eram cu totul înnebunit, pentru că era literatură de calitate proastă, și asta pe ea o entuziasma…bineînțeles că tematica o entuziasma, și cum nu avea nici urmă de simț pentru stil…Firește că după despărțirea noastră—care de altfel a fost la fel de manieristă din partea ei, pentru că ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost: Adio Thais, în zadar mă vei uita, căci eu păstrez mereu amintirea ta!— nu am mai vorbit niciodată. Simt și acum că mi se întoarce stomacul pe dos când mă gândesc la asta. Atunci îmi venea să urlu, și eram tot roșu. Nici măcar la despărțire nu putea fi onestă. Dramatismul ei atotcuprinzător și ieșirea ei din cafenea uneori mă făcea să mă aștept să cadă cortina și apoi să revină pe scenă în aplauzele frenetice ale spectatorilor. Cred că cel puțin un asemenea scenariu se juca în capul ei când declama banalități nepotrivite în context. Nu mă mai iubea nici ea, când a ajuns acasă, sunt sigur că nu s-a mai gândit nici o clipă la mie, poate în drum spre casă, ca să poată avea pe stradă privirea acea dramatică și răvășită care o făcea misterioasă pentru viitoarele victime, sau mai bine să le zicem pentru ceilalți parteneri care urmau să interpreteze rolul secundar în piesa tragi-comică care se juca până la nesfârșit. Așa e și cartea asta, pe care jur că nu o s-o iau în mână niciodată. Dacă nu m-ar opri finețea de bibliofil, aș fi aruncat deja cartea la gunoi. Are un titlu idiot, desprins de text, frazele încep să mă îngrețoșeze…nu știu cum a reușit autorul să termine cartea fără să se sinucidă, sau fără să se simtă profund dezgustat de sine. Dar oare cum poate arăta scenariul editării cărții. Ce editură sinucigașă scoate așa o carte, și mai ales de ce?

O cameră imensă, zugrăvită în alb. În fundul scenei stă Cassandra, pe un scaun lucrat în stilul gotic târziu, între statuile Adam și Eva, ale lui Tilman Riemenschneider.
B ( intră gâfâind): Am găsit ceva nou.
Cassandra ( despletindu-și o coadă): Ce anume?
B (îndreptându-se spre Cassandra cu un teanc de foi în mâini) : Asta! Cineva a lăsat micuțul în fața ușii noatre, într-un coș. Nu i-a dat nici măcar nume.
Cassandra ( are părul despletit de tot și ia foile în brațe, zâmbește spre ele și gângurește ceva, apo spre B): Lasă că o să-i punem noi un nume, avem noi grijă de el.
B : Dar e prea mare responsabilitatea, și eu încă nu am întâlnit o asemenea situație, e prea dificilă pentru mine… e prea…( se învârte în cerc; între timp Cassandra se ridică și stă în picioare, încremenită cu foile în brațe. Poziția corpului îi e puțin în formă de S, cu un picior ușor înainte, cu privirea pierdută în depărtate, părul ondulat și lung îi curge peste cutele fine făcute de mânecile hainei) Cassandra, tu nu te-ai întrebat niciodată de ce au statuile astea buric?
Cassandra: Să zicem că pentru o perioadă am pune micuțul pe un raft, undeva…ce zici?
B: Ce raft? Ai înnebunit? Unde vezi tu aici raft? Nu vezi că nu avem nimic în afară de statuile tale blestemate și scaunul meu. Cum vrei să ne luăm pe spinare o asemenea responsabilitate în asemenea condiții?
Cassandra: Sau atunci am putea, pur și simplu să îl lăsăm pentru o perioadă undeva pe aici, și poate vine cineva pe la noi și îl ia acasă.
B: Nici o șansă…în primul rând pentru că de când s-a cărat haita aia de centauri, nu a mai trecut nimeni pe la noi!

Vision is exorcism
(Durrell- The Alexandria Quartet)

Dintotdeauna am avut fobia scriitorului fără cititori. Dintotdeauna mi-a fost teama că nu o să mă citească nimeni, și că nu o să public niciodată. Poate că asta a ținut în viață scriitura mea. Poate că daca s-ar publica într-adevăr ceva ce am scris, dacă aș începe să am mai mult de cei 5 cititori, aș începe să mă văd altfel. În realitate nu pot să îmi închipui ce s-ar întâmpla. Nu cred în scriitura mea, decât foarte vag și foarte rar. Cred că și cititorii mei simt la fel. Când l-am cunoscut pe S. am văzut că și el suferă de același lipsă de încredere. Scria niște poezii, pe care nu aveau alt cititor decât pe mine, din când în când. Vorbeam destul de des cu el despre ideea mea de a transforma literatura în ceva simultan și interactiv. A râs de mine și a spus că asta e teatru. Acum câțiva ani nu m-aș fi putut închipui scriind piese de teatru, dar la ideea asta, am avut niște încercări. Acum stau împrăștiate, aruncate pe undeva. Alaltăieri m-am întâlnit din nou la o cafenea cu S, și am început să povestim, ca de obicei:
Scoțând niște foi, și întinzându-le spre mine, cumva amenințător:
- La astea am lucrat de ceva timp, si aseară am decis că e oarecum una din formele finale…să îmi spui exact ce crezi despre ele. Nu sunt tocmai gata, dar m-am gândit că le aduc și în cooperare cu tine o să pot să îmi dau mai bine seama în ce direcție trebuie să merg. Dar ție cum îți merge cu piesa?
- Problema e că nu e o piesă, ci mai multe…oarecum fragmente. Dar poate că motivul e că nu am mai scris niciodată piese, și încercarea asta, la care tu m-ai provocat, e destul de grea.
- Te rog totuși, Mina, îmi spuse după un timp, să nu renunți la piesa asta, s-ar putea să iasă ceva extraordinar de bun. Cele câteva fragmente pe care le-am citit mi s-au părut bune. Știu foarte bine că nici tu nu ai mai fi aceeași persoană dacă nu ai mai scrie.
- Uneori te urăsc. Și urăsc discuțiile noastre de tineri blazați și aroganți. Nu am să scriu niciodată dialoguri între pseudo-intelectuali în cafenele obscure. Și în realitate pare artificial și pretențios, și asta se dublează sub lupa artificioasă a ficțiunii. Ce naiba e angoasa asta îmbrăcată cu atâta fast și purtată cu ceremonioziatea unui bun credincios în zeul Blazării? E ceva de care ar trebui să ne fie rușine, ceva cu care să luptăm în beciurile puturoase și aburinde din cauza conductelor fierbinți care ne mențin funcțiile vitale. Într-o zi trebuie să privesc in ochi propriile mele nedumeriri și neînțelegeri, să încetez să mai vorbesc despre ele.
M-am ridicat și am plecat acasă, ca să ascult radioul. Privesc monitorul și mă întreb de ce am scris dialogul acesta, și dacă o să pot vreodată să citesc poeziile lui R. dacă o să pot să mai discut cu el. Apoi mi-am zis că de fapt în general așa decurg întrevederile noastre, mai puțin explozia de la sfârșit. M-am făcut ridicolă. Acum ar trebui să dorm, dar nu pot. E ca de obicei, când am impulsul de a scrie, dar nu pot să fac nimic cu textul și din șuvoiul frazelor aștept să apară aceea care să mă facă să cred din nou în … Poate într-o zi o să iau textele, o să le privesc ca pe o stofă multicoloră, numai bună pentru croială. Dar și cu asta sunt redundantă…ca și unele gesturi ale personajelor lui Durrell, care în pauzele dintre fraze își trec limba peste buzele uscate.

- Doamnă, vă rog, trage-ți-vă mai încolo, nu mai dați din coate…
- Ba pardon, adică ce, îmi comandați mie ce să fac?
- Dar, un oftat adânc priviri în continuare încruntate, și noi am vrea să intrăm la piesă, dacă tot am dat atâția bani pe bilet.
- Aha! Deci mata nu te-ai înscris pe site.
- Ba parol că m-am înscris!
- Nu știu ce să cred, nu păreți prea onestă, întorcându-se spre altcineva: Dumneata să nu te mai împingi că eu am bilet cu loc, așa că oricum te ridic dacă te pui înaintea mea. Pe cuvântul meu, atâta nesimțire nu am mai văzut.
Mulțimea:
- Fără atâta vorbărie, înaintați! Nu avem timp…
- Nu avem…vreau să-l văd și eu pe Symmandikos, să știți că eu am călătorit 12 ore cu trenul să ajung la piesa asta, așa ca nu vă băgați peste mine.
- Is she talking about travelling? Calatori means to travell, right?
- Yes, but never mind the noise. We should just queue-up, but in our country it is not so well known as in yours.
- Look, she keeps on talking! Is she lecturing us about travelling? Well let me tell you that I have come all the way from London to witness this brilliant event.
- Ce îngâni, că oricum, ai venit pe degeaba, că nu există translator.
- What did she say?
- No problem…just that it might not be any translator.
- Never mind. Symm is to me like a living work of art. It will be enough for me to see him perform.
- Iete, că ăst vorbește de parcă ar avea coaie în gură.
- Du-te de aici, vagabondule, nu cred că ai bilet la un eveniment atât de select!
- Ce vrei, bă? Dă-te mă mai încolo! Io să n-am bilet, fato? Hapoi nu zic cum le-am șmanglit, da am, na-ți! Întinde un bilet boțit, pentru lojă.
- De necrezut! Dacă asemenea creaturi sunt lăsate să intre, eu renunț, jur că renunț! Ah, mă ia leșinul, imediat !Câtă grosolănie, câtă grosolănie!
- Doamne, Doamne! Cineva s-o prindă pe doamna! Vai, vai, un doctor, un doctor, repede. Ce nenorocire! Sunteți bine? Întrocându-se spre cel cu biletul în mână, îndreptat încă amenințător printr-un ultim gest defensiv către mulțime: Iar dumneavoastră să nu mai folosiți cuvinte atât de vulgare, pentru că…pe onoarea mea, voi fi nevoit să vă poftesc afară.
- Așa?! Scutură biletul spre el, din ce în ce mai amenințător. Nu poți face asta, pentru că am bilet! Ha! Și ce-i cu atâtea acoperituri. Adică, dacă mă uit la tine, eu zic că și tu ai coaie, nu?
- Afară!
- Am bilet, nu mă poți flocăi!
- Tinere, calmează-te. E doar un golan, te văd prea manierat să te încaieri cu el. Privind înainte: Înaintează rândul, sau ce va fi?

Cele două doamne, oarecum deja împăcate una cu cealaltă:

- Și dumneavoastră cum ați intrat în posesia biletului?
- Eu, un zâmbet, știți, eu sunt învățătoare la școala numărul 3 din Pontari.
- Pontari?! Dar mai înainte ați spus că ați călătorit 12 ore să ajungeți aici. Pontari e la 1 oră de aici, să zicem maximum 2.
- Ei, da, știu asta, dar viața nu e așa de simplă!
- Eu tot nu înțeleg…
- Păi, eu am pornit cu o zi înainte, că mă înțelesem cu niște prietene că o să dormim în fața teatrului să intrăm primele. Am luat trenul, și trebuia să ajung, cum și dumneavoastră bine ați observat, în 2 ore. Însă a fost ceva defecțiune pe șină. Doi controlori beți au intrat în compartimentul în care stăteam eu și încă două studente care se întorceau la universitate. Au zis că trebuie să coborâm urgent. Noi ne-am făcut că îi ascultăm, să nu se lege de noi, dar credeam că e o glumă. Am început să întrebăm prin compartimente. Așa am aflat că 2/3 veneau la piesă, și chiar și studenții ar fi venit, numai că nu au putut să obțină bilet. Și ei credeau că e o alarmă falsă, dar după 2 ore de stat în cucuruz am început să ne dăm seama că nu e deloc o glumă. Am coborât, și cei doi controlori ne-au arătat ceva potecă, pe care putem ajunge la șosea. Am mers cu toții fără să știm ce o să facem odată ajunși. Unii erau deja foarte nervoși, și se temeau să nu piardă piesa. Am înaintat ce am înaintat în cucuruz, am mai și povestit. Una din studente era pictoriță și purta cu ea o planșă imensă, învelită în hârtie albă și povestea încontinuu cum vibrează ea când vede Hundărtvasăr. Nu prea știu germană, da astea or fi acuarele, sau ceva cu apă.
- Nu am nici o idee, dar continuați povestea, că oricum nu înaintăm, măcar să treacă timpul.
- Așa…și…am mers ce am mers, până am ajuns la un drum cu pietricele, prăfuit. Undeva în depărtare veneau și controlorii beți. Unul, cu ochii injectați a zis că o să vină cândva un autobuz. Am mai așteptat încă o oră, si nu apărea nici un autobuz. Atunci, celălalt controlor mai trezit din beție se uită la camaradul lui și îl întreabă: Da tu ai sunat să vină după noi, nu? La care celălalt nemernic îi spune: Da, pula știe… Toată lumea era agitată și nervoasă, i-am obligat să sune, chiar unul dintre noi a trebuit să vorbească la un moment dat că cei doi controlori erau prea incoerenți. Astfel am reușit să facem rost de un autobuz, care a apărut într-o jumătate de oră. Bineînțeles că era cel mai jegos și mai vechi autobuz din dotare, și bineînțeles că nu am încăput în el decât cu chiu cu vai. Am călătorit douăzeci de minute cu el, și credeam că o să ne lase la destinație. Controlorii dormeau duși. Când am coborât, eram la gara unui sătuc și nu înțelegeam ce se petrece. Acolo ni s-a spus că următorul personal care se va opri la gara respectivă va fi peste 5 ore. Apoi controlorii au mai controlat biletele o dată. Când au ajuns la studenta pictoriță unul din ei doi a exclamat: Păi biletu’ ăsta e moț! Fata era nedumerită. E clar că e moț, nu vă uitați așa! Apoi îl chemă și pe celălalt , să vadă și el biletul moț. Noi restul nu înțelegeam ce vor de fapt controlorii, și nimeni nu părea să știe ce e moț. Controlori au continuat: Domnișoară, nu vă jucați cu noi! Fata era cam speriată, și în timp ce era luată la întrebări, un moșneag în spatele ei o lovea cu bastonul peste picioare exclamând: Recunoașteți domnișoară, să controleze odată și biletul meu, că îs cu prostata și trebuie să merg la budă! Fata avea deja o față dezgustată. Controlorii: moț, moț! Nu puteți nega! Prietena pictoriței, enervată de situație, intră și ea în discuție: Suntem obosiți toți de drum și va mai trebui să stăm aici fără mâncare încă cinci ore. Ați putea fi atât de drăguți încât să ne explicați care e problema? Controlorii, retrăgându-se la o parte au vorbit ceva apoi unul din ei a zis: Biletul ăsta e cumpărat cu legitimație de moț. Așa că scoateți legitimația! Pictorița, scăpând planșa pe care o purta cu ea și care a avut de suferit în timpul călătoriei spuse cu vocea stinsă: Nu știu ce e legitimația de moț. Eu am luat biletul cu legitimația de student… O voce se auzi din spate, nu știu de ce dar bănuiesc că era moșneagul : Păi din Þara Moților, nu știți regiunea aceea minunată…ah și bunică-mea era moț. Acum domnișoară, arătați legitimația aia! Fata speriată: Nu am așa ceva!
- Să știți că și eu am fost deja în Þara Moților, e o regiune extraordinară, ar trebui văzută de toată lumea.
- Eu încă nu am fost, dar nu aș fi crezut că despre asta era vorba, când controlorii au tot zis moț, moț…
- Păi, știți și dumneavoastră, controlorii ăștia…puah…e greu să te înțelegi cu ei. Dar până la urmă ce s-a întâmplat cu fata?
- Au pus-o să plătească încă un bilet, că nu avea la ea legitimația…pe care de fapt nici nu o deținea. Săraca, a început să plângă…și nici nu avea unde să se retragă.
- Și cum ați încăput toți pe peron, îmi imaginez că nu era prea mult loc…
- Bine vă imaginați…nu era. Și eram nevoiți să stăm în picioare. Unii s-au răsfirat pe șine, numai că acolo nu era prea sigur, fiindcă, deși nu se opreau, trenuri treceau foarte multe, și era cam periculos. Când a sosit trenul, a mai trebuit să stăm încă douăzeci de minute ca să îi trezim pe controlori, care au dispărut undeva în clădirea gării, și au trebuit culeși dintr-un colț. Am urcat pe tren, care era sa plece fără noi, mai ales că și așa avea întârziere. Am mai mers, foarte încet, foarte, foarte încet cam o jumătate de oră, până am ajuns aici. Apoi a trebuit să iau tramvaiul, care a ținut încă 20 de minute, plus 10 așteptat în stație…Și am ajuns, și suntem aici, dar nu înaintăm împreună că ele au altă tactică, și ele au obținut altfel biletul decât mine. Chiar, dumneavoastră cum ați obținut biletul?
- Sunteți prea enervantă, doamnă, nu aveți darul povestirii, și să știți că puneți într-o lumină negativă controlorii.
- Adică ce vreți să spuneți? Dacă ăștia așa au fost, eu ce să fac? Trebuia să inventez alți controlori civilizați, care ne-ar fi scos din situația neplăcută într-o jumătate de oră?
- Unchiul meu e controlor, și nu a pus alcool în gură în timpul serviciului, niciodată. Și nu numai asta am vrut să vă spun, ci să vă atenționez că aveți un ton al vocii deranjant și prea strident, mai ales în contextul în care urechea mea stă doar la 5 cm de gura dumneavoastră…înghesuiala.
- Păi poftiți și dumneavoastră, mai încolo…nu vă obligă nimeni să stați lângă mine. Unde fusesem, așadar, cum ați obținut atunci biletul?
- Mă călcați pe picior…
- Fie…
- Doamnă, nu avem nevoie de talentele dumneavoastră de conteuse…
- Vă dați aere, sau ce?
- Nu.
- Noi încercăm aici să folosim timpul în așa fel încât să treacă mai repede…
- Dar așa ceva nu se întreabă…Cu toții știm că obținerea biletului e un travaliu la fel de ocult ca și piesa pe care o vom viziona, trebuie să ne armonizăm chakrele…
- Ce spui, mă, șatrele? Da ce, tu ți-ai adus toată șatra? Of, că dacă știam îmi aduceam și io puradeii, că nu ii mai mare hruba noastră decât o loajă din asta, sau cum îi zice…că mi-o povestit o dată pretenu-meu cum arată una, și cum o șmanglit un palton de pe cuier.
- Ce lepădături, lepra societății!
- Nu doamnă, dumneavoastră sunteți o entitate cu viziunii înguste. Trebuie să luptăm pentru integrarea minoritarilor în societate. Cultura e cea mai bună cale, și știu că și Domnul Symmandikos vrea ca piesa să fie văzută de cât mai mulți din pătura defavorizată…altfel nu ar fi pus în vânzare în moduri atât de variate și de originale biletele. Domnul Symmandikos e geniul secolului nostru, vom asista la un eveniment primordial, care ne va schimba viețile, vom ieși alți oameni de la piesa asta…vom avea și noi viziuni, vom fi cu toții creaturile geniului symmandicean. Vom împărți erele în Ante Symmandikos și Post Symmandikos.
- Cum ziceai că trebuie să fac dacă mi se taie maioneza?
- Pui puțin muștar, și freci repede. Nu va fi nici o problemă.

O camera sterilă, pe paturi muribunzi, învârtându-se cu fețele senine în pat. Cassandra se uită afară pe geam și vede un șir de Delta, în uniforme kaki, mărșăluind pe alee. Mustapha Mond se apleacă peste umărul ei mestecând o gumă cu hormoni sexuali.

Mustapha Mond: Sunt toți identici, numai cu Symmandikos nu știu ce vom face. El e cel care mărșăluiește al patrulea în rând. Îl vedeți?
Și B. se oprește din notat și privește pe geam.
Cassandra: Am putea sta de vorbă puțin cu el?
Mustapha Mond: Veți fi puțin decepționată. Cu Symmandikos totul e diferit. E din cauza unei defecțiuni tehnice, să spun așa, din timpul condiționării pentru moarte. După șoc nu a mai reacționat corespunzător tehnicilor hipnopaedice…dar asta nu a fost observat decât mai târziu…prea târziu aș zice. Dar sunt lucruri mai interesante pe care trebuie să le știți despre spitalul nostru.
B (entuziasmată și cu ochii sclipind): Trebuie să vă reamintim că noi suntem de la secția Cercetarea dereglărilor de decantare sau condiționare. Ce ne-ar putea interesa mai mult decât un asemenea caz inedit pe care îl sugerați?
Mustapha Mond (încruntându-se): Inedit? Dar știți că tot ce nu corespunde normei, trebuie…
Cassandra (dând un cot între coastele lui B) : Colega a vrut să spună firește că nu ne poate interesa nimic mai mult decât o asemenea groaznică dereglare psihică, pentru a putea face experimentele necesare perfecționării tehnicii hipnopaedice.
Mustapha Mond (vizibil deranjat că a fost întrerupt): Bine, dar asta doar cu privire la prietenia mea cu șeful dumneavoastră H.G.Lawrence. Dar va invit în biroul meu să vă povestesc rama în care s-a întâmplat evenimentul nefericit. Îmi face oarecum plăcere să povestesc despre asta și oricum mă pregăteam să îl trimit pe Symmandikos pe una din insule.

[Cortina cade. Decor schimbat. Un birou imens, cu rafturi pline de cărți. Un birou masiv și scaune confortabile. În spatele biroului șede Mustapha, Cassandra și B pe celelalte scaune. Se aude muzică sintetică și simțurile olfactive sunt stimulate de un vag parfum de lavandă, aproape imperceptibil.]

Mustapha Mond: Va fi o poveste lungă și destul de complicată…
[Cassandra și B dau din cap, nu spun nimic.]

Pe măsuța din fața ei era planșa cu jocul și zarul. Se juca Sus-Jos cu verișoara. Încă o mai durea cucuiul pe care i l-a făcut aceasta cu una din păpușile de cauciuc. Se jucau deja cam de o jumătate de oră, și urmau să întrerupă în curând jocul pentru a lua prânzul, mereu la ora fixă.
- Eu nu mă mai joc, spuse ea încruntându-se spre Celia. Mă enervează că orice fac, tot pic înapoi la început. Așa cum ajungem la sfârșit? Cu o mișcare bruscă luă zarul galben cu punctulețe roșii în mânuțele ei mici și începu să-l frământe. Uneori Celia reușea să trișeze, pentru că pe latura cu cinci puncte cel din mijloc era șters. Tactica era să o convingă că e partea de 5 când avea nevoie de 5, și mai apoi că e latura cu 4 dacă avea nevoie de 4.
- Ajungem când o să câștig eu, râse Celia ca de obicei, cumva ironic, cumva cu superioritate.
- Oricum e deja ora prânzului, bunica ne cheamă imediat. Ce odios e jocul ăsta, mă plictisesc mereu de el.
- Tu te plictisești de tot, nimic nu mă pot juca cu tine.
- Asta-i bună , acum mai trebuie să și stau o tură! Eu nu mai joc!
Fetița răstoarnă jocul și pleacă bosumflată spre bucătărie. Se oprește pe hol, în fața oglinzii mari. Se privește fix se analizează nemișcată pentru a evita decalajul care ar putea rezulta dacă ar face vreo mișcare. Dar nu poate rezista tentației: se încruntă, zâmbește apoi fuge repede în bucătărie, uitând de supărare, toată un zâmbet, începe să vorbească și nu se mai oprește.

Pe când mi-am dat seama că ar trebui să îmi schimb calea, aveam deja o sumedenie de cârlige sub piele, și eram sătulă de tot. Am deschis sertarul unde păstram cartea, și mi s-a părut să e transparentă și gelatinoasă. Atunci am văzut primul cârlig, primul care se prinse perfid sub pielea mea, fără măcar să-l observ, de mult, când încă eram adolescentă. Și cârligul era unul mic și ruginit. Se prinse de mine când am citit pasajele cu fluturele gigantic. De atunci imagini gelatinoase își făcuseră loc și în imaginația mea. Dar acum le smulgeam de sub piele, și curgea și puțin sânge. Apoi am smuls și imaginea copilului care avea o infinitate de copii sub craniu, apoi iar un cârlig ruginit, pe care scria cu litere mici ceva ilizibil, cred că era treaba că de ce nu sunt o piatră, de ce simt că eu sunt tocmai eu. Majoritatea cârligelor îmi erau prinse de la degete, până sus pe brațe. Pe față și pe restul corpului nu mai aveam, numai câteva pierdute prin păr, cu androgini și cu scări de bloc mucegăite, și jocuri de copii, și imagini fabuloase. M-am săturat să îmi paralizele scrisul, și am zis că le smulg, deși erau deja incorporate cumva în piele, și când aveam mănuși, nimeni nu își dădea seama că erau acolo. Vara era mai greu, pentru că atunci, ieșeau toate la iveală și mai ales cel pe care scria sonet 50. Și tot încercam să îl rup, dar nu vroia să iasă, se carnea se umfla și se umplea de puroi, dar era semnul ca va fi mereu cu mine. Un prim semn că încercările ulterioare vor fi futile. Apoi rănile…numai un orb nu și-ar da seama. Și oricum, în locul cârligelor rupte o să se prindă altele de mine. Imagini din carnaval, și cuvintele It is not art unless it threatens your very existence. Could you repeat that, please, more slowly? …dacă repeți mai încet, chiar sună altfel, chiar sună altfel! E ca și jocurile alea când eram mici…dar cârligul acesta l-am smuls deja, așa că nu am nici un drept să spun mai departe.
Mă zbat aici pentru mine, și pentru tine. Sper că mai ești cu mine, că nu te-ai speriat de ideea cu cârligele, în față mă vei pute privi în continuare, numai să nu te interesa prea mult pentru negrul de sub unghii, pentru că atunci ai putea da de niște cârlige obscure. Știu că e de calitate proastă, dar crede-mă încerc din greu. Știu, știu că și ție ți-e greu să înghiți așa ceva. Ce crezi eu nu am citit literatură proastă, și încă publicată?! La fel mă dezgusta și pe mine. Gândește-te că și patinatorii pică de multe ori în fund până le iese o piruetă. Astea sunt exercițiile mele, în patinaj artistic pe foaie. Nu îmi spune că îți zgârii nervii, te rog! Ia-o ca pe o oportunitate să te simți superior! Așa fac și eu cu literatura proastă, uneori îți dă aripi să scrii mai bine, între două râsete ironice. Și cel mai frumos e că cei care scriu cea mai proastă literatură, nu au avut niciodată cârlige sub piele, cum știu că și tu ai. Ei sunt lucioși și parcă înveliți de o crustă, de pe care se scurge tot. I-am auzit nu o dată criticând câteva din cârligele mele…fără ca acestea să se fi înfipt vreodată cu adevărat în ei. Și dacă eu le smulg de sub piele, și găsesc momentul pentru a le depășit, e pentru că au făcut cândva parte din carnea mea, și urmele lor vor fi mereu prezente în scriitura mea solzoasă și obscură.

[ O cameră simplă, sterilă, cu un pat și un dulap. Pe pat stă Symmandikos. Se aud pași. Mustapha Mond, Cassandra și B intră în cameră. Symmandikos privește în continuare fix înainte.]
Mustapha Mond: Acum e un moment potrivit să vorbiți cu el. A terminat cu munca, și-a primit rația de soma, e timpul lui liber. Am să vă las să vă faceți treaba. Când ați terminat să mai treceți prin biroul meu să vă dau permisul de părăsire a incintei.

[Mustapha Mond iese]

Cassandra: pare inofensiv.
B: Eu cred că ăștia au exagerat doar. Nu e nimic excepțional în acesta. Uite cum stă. Eu cred că nici nu o să poată răspunde la vreo întrebare.
Symmandikos suspină
Symmandikos: Sunteți aici să vă spun povestea? Să vă zic despre șoc?
Cassandra: Am vrea să te ajutăm, și dacă ne-ai spune cum s-a întâmplat…
Symmandikos: Am să vă spun și dumneavoastră. Deși am spus-o de atâtea ori încât cred că deja adaug, fără să vreau, detalii inexistente. Asistenta ne-a dus pe toți în salonul cu muribunzi, să ne condiționeze, să acceptăm moartea, fără să ne temem de ea. Era acolo o femeie, foarte grasă, și care arăta mai bătrână decât orice om pe care l-am văzut. Þin foarte bine minte pentru că aveam deja 9 ani. John era indignat, era foarte indignat și supărat, ceea ce nu înțelegeam atunci…însă acum…

[Ușa se întredeschide puțin și scârțâie. B se apropie cu pași siguri și o trântește apoi se întoarce rapid și se așează pe pat. Nimeni nu mai spune nimic. Toți trei stau pe pat și așteaptă]

Symmandikos: Nu, nu mai pot povesti. Totul se revarsă peste mine…
Cassandra ( privind pe furiș sub pat, de unde se vede un colț boțit de carte) : Încearcă totuși. Noi suntem aici doar azi.
Symmandikos: Unde plecați?
Cassandra (privind spre B): Plecăm înapoi.
Symmandikos: Aha! Bine. Atunci…Urla: Ce e, Linda? Ce e, Linda? Asta îmi mai amintesc, apoi am început să urlu. Când m-am mai calmat, John era îngenuncheat lângă pat. Ceilalți s-au oprit din vânatul fermoarului și se uitau și ei. Striga către Dumnezeu. Dumneavoastră știți cine e Dumnezeu?

[Cassandra și B destul de dezorientate, se ridică, se plimbă în stânga și în dreapta, își șoptesc ceva una la cealaltă, apoi se pun iar lângă Symmandikos.]
Symmandikos: Aveam gura plină și între degetele unsuroase, o bucată de eclair.

Am ieșit din teatru nedumerită. Ei nici nu și-au dat seama că a plecat. Mi-am zis că a fost de ajuns să văd atât. Eram acum de una singură. Aș fi vrut cu adevărat să mai văd o dată piesa. Mă îndepărtam de teatru, imaginându-mi fețele oamenilor care vor vedea cum se termină. Eram curioasă ce se întâmplă în mințile lor. Dar nu o sa aflu niciodată, nici măcar din criticile piesei. Voi sta în apartamentul micuț pe care l-am găsit săptămâna asta. Pe coridoarele cu miros stătut și cu zugrăveala aproape total decojită am simțit izul libertății. Sau poate era doar un fel de a fi tristă pe care încă nu îl cunoșteam așa de bine. Voi asculta melodiile pe care le ascult totdeauna. Nu mai vreau să văd restul…mi-a ajuns…poate mă voi mai duce să văd piesa o dată, dacă o vor mai da vreodată undeva. Poate atunci o să rămân până la capăt. Și voi fi puțin mulțumită de mine, puțin…nu foarte. Și în coșuleț mă așteaptă ghemurile proaspete de lână, încă neîncepute, din care pot face orice model. Una pe față, una pe dos, una pe față…



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!