Dimineți gri, dimineți în umbra unui soare deshidratat, dimineți în care vocea răgușită a unui preot îți sperie visele, dimineți ce-ți îneacă auzul cu bocetele asurzitoare ale unei bătrâne. Închid ochii forțat și încerc să prind din urmă trenul viselor. Aici jos, lumea e prea absentă, prea oarbă să vadă că își calcă iubirile în picioare, că își îneacă visele în cana ciobită cu cafea, fumându-și fiecare speranță în parte, cu ochii pierduți printre chipuri obosite de așteptări.
În stradă, vidul păstrează suspendate deasupra unui neon încă aprins, frunzele roase la colțuri de omizi ale tăcerii. Oftate ale timpului tulbură apa abia adormită în colțul trotuarului, acolo unde urme ale prezenței tale încă respiră greu. Mă chemai atunci, acum doar pleci, îmi vorbeai despre îngeri, acum cred că îmi lipsesc imaginile lor.. Mă întreb oare, îți mai amintești culoarea viselor mele, cifrul fiecărui zâmbet, sau poate recunoști încă parfumul privilor uitate în palmele tale?! Uitai atunci de dimineți gri, îți amintești oare acum de noi?
Norii ți-au plâns lacrimile pe geamul meu încă de aseară, acum încă oftează, încă visează… Aseară-mi pictai cerul în nuante roz, aseară-mi aprindeai lumânări în absența stelelor, rătăcite în alte galaxii, urmărind alte priviri pierdute.
Și, totuși, în stradă nu e nimeni… Blocuri gri se ascund în spatele lenjeriilor umede și înnegrite de fum, agățate pe frânghii din fereastă în fereastră. Geamuri întredeschise șoptesc o tăcere moartă. Gardurile aplecate de timp și de ploi, tremură de fiecare dată când le ating cu vârful degetelor. În spatele lor, pași mici și ușori strivesc frunzele fosilizate în stratul subțire de zăpadă cenușie. Îmi ridic privirea și o pisică încremenește la tulpina unui copac ars și înghețat. Mă liniștesc și continui să sper că în capătul străzii voi găsi o altă urmă de-a ta. Aud încă zgomotul pisicii care-și agață ghearele de trunchiul copacului, aud încă fiecare acord al frunzelor pe care le ascultam aseară, încă aud…
Chipul străveziu al bătrânei îl revăd de dimineață. Sub voalul cenușiu, zâmbetul ei pare abandonat în colțul buzelor uscate sub ochii întredeschiși ce par că urmăresc fiecare lacrimă ce-i udă obrazul alb, impermeabil. Liniștea ei mă sperie. Într-un colț, pe un scaun jos, un bătrân își dezmorțește mâinile trezite parcă dintr-o îmbrățișare veșnică. Genele groase îi ascund ochii, însă buzele continuă să șoptească cuvinte întrerupte, declarații aproape uitate, nume stâlcite.
În stradă însă am rămas doar eu. Aleile s-au pierdut între ele, cu blocurile ce continuă să se ascundă, cu frunze ce încă visează, cu nori gri ce-și poartă ploile pe umeri. Vântul pare să-și fi amintit de mine, îl aud pășind în urma mea. Soarele își rătăcește razele palide printre degetele mele, atunci când strada pare să-mi devină cunoscută, atunci când frunzele coboară în adierile vântului, atunci când blocurile gri refuză să se mai ascundă, atunci când în stradă îmi aduc aminte de noi.
În stradă, dimineți de primavară miros a vise încă adormite, dimineți de primăvară păstrează încă mirosul tău. În stradă…