poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 337 .



Sonia cu accent grav şi hiat (26)
proză [ ]
Variantă revăzută

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2019-01-07  |     | 



Arde-arde. Nici nu știi pe unde să te mai ascunzi. Până mai ieri tot găseai. O cameră mică. Aproximativ răcoroasă. Colțul parfumat cu rece al unei batiste. Prospețimea îmbinării inedite a 4 cuvinte monosemantice. Compresa aceea pusă de gândul liniștitor, nedetronat încă absolut de angoasă... Chiar ploaia cu țurțuri, meşteră în a stinge vulcanii pieptului astmatizat, împingând febra și delirul în mormanul ermetic, anihilându-le. Nu-i plac „aleile toropite”. Nici ei. Cui i-or plăcea?! Dar așa a fost să fie: prima și ultima lor întâlnire. Neoficială. Într-un august. În flăcări. Unde mai pui că era și 13... cândva într-un mileniu pierdut. Și de bună seamă și El și Ea trebuiau musai să vină la „acea întâlnire”. El, masculin și expeditiv, pentru a scăpa o dată pentru totdeauna de „obligație”. Ea, feminină și analitică, obsedată de certitudine ca de ceva absolut vital: în ce măsură imaginea făurită interior coincidea cu imaginea reală, obiectivă? Semiconștientă, angoasată, Ea propusese: „Herăstrău”. El se sfiise. Politicos și înțelept, de cel puțin 2 ori și jumătate mai livresc decât ea, o corectase: „Grădina de vară Arthur Verona 13-15, librăriile Cărturești!”. Ea cedase.

A tot ezitat: ce să-și pună?! Rochia din vâscoză mulată cu spate mov și fața cu peisaj tropical? Fusta ecosez cu trenă și voal? Sau rochia indiană care o făcea atât de exotică, aproape irezistibilă? ...blugii indigo și ia de la bunica,... asta ca să se simtă cât mai în largul ei? A optat, în cele din urmă, pentru o combinație banală, cât se poate de ștearsă:
a) fustă neagră 2 cm deasupra genunchiului și
b) bluză verde din pânză topită cu mâneci-clopot și model croșetat pe margini.
Dormise suficient de mult cât să fie Ea: 5 ore. Puțin mai târziu, El avea să exclame: „Păi,... ați dormit destul! Eu n-am dormit nici măcar o oră!” Sonia îl privise straniu. [„Oare, de ce n-o fi dormit? Se gândise la ea? Își făcuse procese de conștiință?!”]. Se apărase: „Da, dar eu nu dormeam de... 3 nopți!” Celălalt nici nu auzise. Pentru El important era detaliul celor „5 ore dormite”. Deja aștepta consolări... Ei bine! A mâncat un ou fiert. A băut cafeaua cea de toate diminețile. A făcut patul./ L-a desfăcut./ Apoi a făcut patul./ Pe urmă l-a desfăcut.../ L-a lăsat o vreme așa. Între timp, cuvertura avea să cedeze, să se așeze cât de poate de uniform și de estetic. Iar Ea avea, desigur, să se liniștească doar privind armonia desăvârșită a constituirii întregului... Până la ora 13 mai erau 2 ore. Suficient de mult pentru o femeie – fie ea și imposibil de pretențioasă – să se aranjeze ca la carte. Imediat însă, timpul o luase razna. Nu a avut alternativă. A trebuit să-i trimită un sms. A tastat s în loc de p, r în loc de t, o în loc de l: „Se soare oa...?!” Delete! Într-un final: „Se poate la... 13,30...? Nu cred că reușesc să ajung la 13 fix”. El o asigurase că nu este absolut nicio problemă, ceea ce unii exprimă lapidar şi cu sloi: „În regulă.”... Și-a făcut unghiile. Cu roșu. Le-a șters. A încercat verde sidefat... Prea de tot... S-a gândit ce ușor ar fi anulat operația cu un delete virtual... Și-a mânjit degetele. A inspirat la greu acetonă. A văzut. Privire roșie. În oglindă cuminte. Pe hol vernil. Printre dinți a scăpat o semiînjurătură. S-a repezit la sticluța cu ojă albă. Alb mat. Se așază mai greu pe unghii față de cea sidefată, dar era prima lor „întâlnire”... neoficială... Din mesaje înțelesese – oricine ar fi înțeles asta! – cât de nerăbdător era! Așa că orice efort nu putea fi decât binevenit, firesc. Și-apoi își va pune sandale albe, geantă albă, o spaimă şi mai albă... La 12, 45 degetele tastează nervos un alt sms: „Îmi pare sincer rău... Dacă nu este cu supărare, se poate să mai decalăm puțin, să zicem la 14,... la... locul stabilit?” De partea cealaltă, răspunsul sosește. La fel de impersonal. De îngheţat: „Desigur-desigur.”... Vrăbii extenuate de caniculă își dispută locurile high cost în coroana măslinului. Se aude o ambulanță. O pisică traversează un acoperiș. Panicat și isterizat, soarele scobește în perete adâncituri în care pe nesimţite scapi ca-ntr-o gaură neagră. Simte un leșin năucitor. Apasă clanța. Se trezește destul de probabil într-o bucătărie. O fi schimbat cineva faianța? Miroase a zahăr ars, a flori de sânziană fărâmițată. Înghite o ranitidină. Mestecă o linguriţă de orez. Crud. [Nu, se descurcă! Nuu, absolut nicio problemă!] Ceasul cuptorului electronic arată niște cifre. Se uită o dată. De 2. De 3...: 13, 50!!! Alunecă. Tușește. Nu, nu mai e timp de facut pleoape, gene etc., în niciun caz nu aşa cum își propusese! De coafură nici vorbă! Iar părul e mai rebel ca oricând: stă vraişte în toate direcţiile. Din oglindă îi răspunde chip risipit: Nuu, nicio probl... Un alt sms: „Cel mai probabil, ajung la două și un sfert... Îmi pare rău, a intervenit... ceva”. De data aceasta, răspunsul se lașă așteptat. 5 minute. Dar, în încordare maximă, ştie oricine, 5 minute reprezintă mai multe eternități: „Da, desigur!”.... Aruncă telefon ingrat în geantă albă. Își dă drumul pe ușă în tortură de caniculă. Se sufocă. Își spune că, da...daaa, o să fie bine... La poartă, învârte cheia. În sens invers. Deodată lacul miroase a baltă stătută. Trestia înjumătățește respirația. Pescăruşi dezorientaţi. Doar plictisiţi... Din priviri, caută un taxi: ni-mic-ni-mic! Iese în plină stradă. O ia pe jos până la Maica Domnului. Mai sunt 10 minute... În lipsa aerului condiționat, taximetristul merge cu toate geamurile deschise. Curenți saharici îi biciuiesc obrajii. Mâinile îi tremură. Se pipăie: nu, nu mai are picioare! [Să fi avut vreodată?!] Mecanic şi absurd foșnește un evantai gata să fie spulberat. Nu îndrăznește să se privească în oglindă: nu riscă prosteşte ca paralizia să se instaleze complet. Își simte buzele uscate. Rujul s-a împrăștiat anapoda. Îl șterge în câteva secunde cu mușcături violente. Incontrolabile. Șoferul e troglodit. De fapt, are unele circumstanțe atenuante. Are, mai exact, număr de Ilfov: nu cunoaște „ca la carte” toate străzile din București. Mai ales pe cele derulându-și existența sub auspicii așa de livrești... „Arthur Verona, .... spuneți?!” // „Da... – a fost tentată să răspundă Sonia – este numele unui pictor născut la Brăila într-o familie de origine dalmată...” // „Număru’ 13-15?!” – adaugă repede celălalt. Sonia încuviințează din cap. Înțelege cât de greu vin cuvintele câteodată, de parcă ar trebui să te exprimi într-o limbă pe care în veci n-ai vorbit-o... „Am ajuns! Aici este!” – aproape ţipă domnul de la volan, de-a dreptul încântat de propria performanţă. Sonia se lălăie. Ba de la căldură. Ba de la altele... Emite enunţuri formale, justificări iluzorii. În sfârşit, închide portofelul. Deschide portiera. Picioarele opun rezistență. [Care picioare?!] Şi parcă s-ar întoarce. Să-i facă semn celui de la Leone că, de fapt, nu acolo trebuia să ajungă, că, da, tot din cauza caniculei a făcut niște încurcături... Se mai întâmplă... Doar n-o fi ea singura care... Trotuarul este îmbâcsit de praf. Coşuri arhipline. Trecători cu figuri tâmpe. Porumbei duhnind a ulei încins. Lume!!! Umărul stâng suportă apăsarea genții alb-negre. Mâna dreaptă este sufocată de transpirația încleștării: o sacoșă ticsită cu reviste apărute sub egida Academiei: un fel de cadou pentru El. O ia la dreapta. Traversează mucegaiul unui gang, simte sub tocuri, ca sub talpa goală, hârtii mototolite, rumeguș și pietre... În sfârșit, iată-se în Cărturești! Mirosul tipăriturilor mult prea proaspete îi insuflă vibraţii aseptice, înfrigurarea aceea pe care o resimți în preajma secțiilor de chirurgie, când Alea jacta est şi chiar trebuie să te resemnezi... Iată și grădina de vară,... pseudorăcorita grădină de vară: 42 de grade la răcoare!!! Tălpile i se afundă. Uneori, e nevoie de eforturi supraomenești ca să faci pasul următor, ca să exişti la faţa locului. Privirea unei chelnerițe cade mai mult sau mai puțin accidental asupra ei. Îi prinde bine acest contact. Înseamnă că încă se vede, se simte, destul de probabil... există! Deocamdată, nu-l zărește. Poate că... Să coboare atunci nişte trepte... Iaca, vreo 4 la număr, ba nu,... 5! Poate la terasele de jos?! Nimic! / Nimeni (semi)cunoscut! Mai mult instinctual se îndreaptă către un spate foarte alb... [Da’ ce-aveţi azi cu albul?!] Un profil aproximativ... Un domn vorbind la telefon... Cu un pahar de... ceva cu... pai în față... Vorbește mai mult decât relaxat (sau poate că asta este doar impresia iluzorie a unei Doamne sub imperiul căldurii?!)..., există acolo total independent..., un străin care nu pare deloc a aștepta pe cineva, poate doar finalul convorbirii, preferabil coincidența acestui final cu ultima picătură a paharului cu pricina. Sonia se apropie! Situația devine stânjenitoare! Celălalt pare a fi pierdut complet noțiunea timpului: habar nu are dumnealui de ce se găsește aici la peste 40 de grade! A ajuns mai mult decât aproape! De El! Nu i se înfățișează! Optează să-l abordeze prin... intermediul... spătarului scaunului! Așa că... ciocăne de 2 ori în acesta ca-ntr-o ușă. Celălalt nu dă minimul semn că s-ar hotărî să iasă din starea respectivă: continuă convorbirea telefonică, impasibil, ca și cum. Sonia traversează o altă veșnicie. După aproximativ 40 de secunde, celălalt o primește. Fără ca măcar să se ridice de pe scaun, rostește un abia perceptibil „La mulți ani!”. Îi înmânează un mic pachet: Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012... Premiul special al Uniunii Scriitorilor pe 2012... „Sper că nu aveți deja cartea?!” – continuă El interogativ-exclamativ şi, pentru că Sonia întârzie cu răspunsul, celălalt se grăbeşte cu disponibilitatea: „... dacă da, atunci aș putea să merg la Cărturești să... o schimb!” // „Nu, nu am cartea” – optează în sfârşit şi Sonia pentru un enunţ negativ – „...însă îi cunosc, cel puțin parțial, conținutul! Am citit la bibliotecă!” // „... atunci...” – se găsește El în încurcătură // „–... nu, este în regulă” – îi împrumută ea terminologia –, vă mulțumesc pentru dar!” Degetele i se alungesc deodată într-un tremur necamuflabil: „Iată, primiți și din partea mea câteva mostre ale muncii noastre... Să vă las și sacoșa?” // „Aaaa, mulțumesc și eu foarte mult... Nu, nu... sunt cu mașina!” Este aproape 15. Dincolo de Ei, oameni cât se poate de normali, împărtășind firesc, aproape intim, impresii, gânduri, afecte. Şi Ei! Doi mari străini, pe care cineva – nu se știe din ce motive – îi somase cândva, în trecutul nu prea îndepărtat, să împărtășească sentimentul acela special de „déjà-vu”. Şi Ei chiar o luaseră în serios. Acum totul părea o glumă neinspirată: trompe-l’oeil-ul îşi dovedea implacabil supremaţia. Au 2 ore „de petrecut împreună”, dar ce ar putea face 2 străini într-o asemenea veșnicie? El măcar are un pahar cu pai în față, Ea... Ca prin minune, apare chelnerița. Aceea care o fixase în urmă cu câteva minute. Aduce meniul... El – în calitate de [înțelege Sonia] client mai vechi al grădinii-local – îi sugerează că un anume tip de pachețele ar fi foarte gustoase... Aşadar, pacheţele, hummus arăbesc, suc de rodii și gheață, iată gustarea mai mult decât adecvată pentru o asemenea împrejurare! Vorbesc puțin, aproape deloc. [Dar la masă nu se vorbeşte! Soniaa, unde-ţi sunt bunele, mai exact elementarele maniere?!] Și astăzi – când rememorează „fantastica întâlnire” – singura „chestie” de care își amintește propriu-zis este „discuția” despre... calități și defecte, nimic altceva. De fapt, fusese ideea ei [destul de stupidă, ce-i drept, dar în lipsă de...]: „Spuneți-mi trei calități de ale mele [Daţi câteva exemple, vă rog, măcar 3 să fie!] și trei defecte [Da, daţi câteva exemple, măcar...!], așa cum ați reușit să mă cunoașteți din interacțiunile sms-iste..., mă rog,... poate și din cărțile mele!” El cooperase. Cel puțin se străduise. Vorbise în primă instanță despre un soi de inteligență seducătoare [„Daaa,... chiar credeți asta?!”], mai apoi despre un simț al umorului peste medie și – mai la sfârșit – despre o sensibilitate aparte. Epitetul făcuse desigur trecerea spre categoria cealaltă, a defectelor, „... pentru că – a încercat El să pară delicat – sunteți mult prea sensibilă”. Cu alte cuvinte, sensibilitatea Soniei avea ceva maladiv în ea, ceva bovaric, depășea adică anumite limite, dincolo de care, calitatea se transforma în opusul ei. Aşa trebuie să fi fost! Nu aprofundase nici celelalte 2 defecte, pe care El fie le trecuse în mod voit sub tăcere, fie... Chelnerița așază farfuriile pe masă. Şi tacâmurile. 2 pahare din care un început de poveste ar vrea să răzbată. Ar vrea. Are blugi decoloraţi şi faţa mult prea roşie. Mult prea lucioasă. O priveşte plăcut pe Sonia. Sonia îi trece cu vederea excedentele. Foarte firesc, El începe să mănânce. Sonia se eschivează. Mimează verificarea unui mesaj telefonic. Apoi, imediat, dorința de reluare a discuției suspendate cu doar câteva minute înainte. Cele două calități – inteligență [fără seducătoare!] și sensibilitate [fără aparte!] – sunt reafirmate, de data aceasta cu privire la persoana interlocutorului. Acesta tresare când Sonia adaugă fără nicio reținere și cuvântul pragmatism. O fi vreo „calitate” care ofensează? Când o fi făcut pragmatismul casă bună cu idealismul?! Sonia dezambiguizează: „Mi-aș fi dorit și eu să fiu prag-ma-ti-că, dar, din păcate nu prea-mi iese!” El o privește neîncrezător. Și Sonia l-a privit neîncrezător când curând – la una dintre emisiunile lui – având invitați unu’ şi unu’, a făcut nici mai mult, nici mai puțin, apologia pragmatismului. Să-l fi convins Ea atunci sau Domnul a reacționat în virtutea contextului imediat?! .... El și-a terminat deja porțiile. Sonia nu s-a atins încă de nimic. Ba da! De sucul de rodii. Ca s-o încurajeze, Domnul se repede la unul dintre pachețelele ei, pe care îl devorează pur și simplu. Sonia mimează că ea și ea unul. În realitate, altcineva îi simte gustul, îl înghite, îl digeră................. „Sunteți si dvs..... căsătorit?!” Heeeiii!! Şi Sonia s-a felicitat că nu a pus această întrebare în momentul în care celălalt se ocupa cu mestecatul, mai exact cu actul deglutiţiei. „.... îîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîîmmmmmmmmmmmmmmda!” – răspunse sugrumat Domnul... „Dar nici dvs. nu purtați verighetă!” – deveni impertinent de indiscretă Sonia. Celălalt inspiră somat: „Când o port, când nu!” Răspunsul a intrigat-o teribil pe Sonia. Poate pentru că interlocutorul ei era un om destul de religios. În acest context, să tratezi cu atâta superficialitate indiciul sacru al căsătoriei, era de neconceput! Desigur din perspectiva sensibilității aparte a Soniei! „Noi nu suntem căsătoriți religios – disocie Sonia „tipurile de situaţii”, aparent identice –, așa a fost să fie, au fost alte priorități și... Şi se oprise: de ce să dea vina pe destin?! Hai că nu-i deloc plauzibil! Omul este măsura tuturor lucrurilor! Aşa că... „Nu mâncați chiar nimic?!” Sonia face o sforțare uriașă; minte doar pe jumătate: „Când este aşa de cald, nu prea pot mânca”. Şi El o crezuse. Sau nu. La masa cu parfum canicular din rodii timpul se franjura. El tot tastase mesaje, cerându-și scuze pentru acest comportament. Iar Sonia! Sonia citise de zeci de ori şi cât se poate de mecanic cuprinsul Adevărului ca parabolă. Sfârșitul s-a instituit la fel de anost, ba încă umilitor. Domnul s-a ridicat înaintea Ei de la masă. Nuu! Nu pentru a îndeplini vreun ritual al gentileţei masculine, ci, pur și simplu, pentru că – în sfârșit! – sosise momentul plecării. Şi a luat-o înainte. Ea și-a înăbușit un țipăt roşu. Un strigăt nu-ştiu-de-care. În fine! De-ale sensibilităţii aparte! Unul în stânga, Ea în dreapta! „Îîîîî... îmi pare rău... îmi pare foarte rău... sunt cu mașina și....” // „Nicio problemă!” – îi reîmprumutase ea terminologia. S-au pupat formal pe obraji. Amândoi s-au închinat în gând că, în sfârșit, scăpaseră!!! El a urcat în mașina lui, care va fi fost aceea. Sonia n-a privit înapoi. A luat un taxi. Unul cu aer condiționat și cu Lambada. La Florărie și-a cumpărat un buchet infinit de flori. De la Domino, o rochie cu pretenţii. Şi, gata!! A fost liberă! Uff, bine că trecu!


***

Mai târziu, a văzut prin sticlă o verighetă foarte strălucitoare și destul de lată acoperind un inelar stâng. Desigur era una dintre acele zile în care Domnul o punea. Nu i-a mai văzut-o apoi luni în șir, până de curând când, din același loc, o anume strălucire arunca provocări telespectatorului, asta în pofida caznelor Domnului de a-și camufla inelarul. Numai că verigheta aceea se schimbase al naibii de rău: era de o discreție cel puțin suspectă și parcă nici așa de galbenă nu mai era. Cu certitudine, era o alta. Dar Domnul părea fericit, chiar foarte fericit. Făcea ochii surprinzător de mari, mult prea mari. Şi Sonia a simţit aşa o boare de întristare,... una de dezamăgire. Prompt l-a binecuvântat într-un binemeritat trecut: Treacă de la mine! Totuşi, cândva, i-ar fi spus: „Domnule, credeți-mă pe cuvânt dacă nu aș fi femeie, cât de curând v-aș provoca! La duel! Domnule, chiar și așa.... Domnule, înțelegeți dvs.??!!”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!