Eter – controlează ceea ce nu poate fi explicat


“Curios! Curios e faptul că ne învârtim pe acest Pământ de atâția ani și totuși nu știm mare lucru despre noi sau despre el. Curios e faptul că indiferent ce am face misterul persistă, fără să ne bage în seamă, fără să îi pese de trecerea noastră efemeră în această lume. Dar noi, mogâldețe fără nume, căci tot noi ne-am numit oameni și ne-am oferit definiții pentru a explica ceea ce suntem, deși nimeni nu ne-a întrebat vreodată de asta, noi ne zbatem în neștiintă! De ce? Nu văd rostul unei astfel de cercetări amănunțite. De ce trebuie să ne explicăm ce suntem, cum de suntem aici, de ce suntem aici, și ce vom face? Poate că ultima întrebare are un rost, dar restul?
Trecutul e volatil, iar adevărul poate căpăta multe forme, și niciodată nu e suficient. Noi vrem ca totul să fie limpede. Cu ce ocazie? Vrem să știm! OK! Învățăm, dar apoi? Ne ghidăm pe principii fumate și uităm să trăim.
Invidiez câinele care nu trebuie să își facă griji asupra viitorului, care nu trebuie să se îngrijească de trecut – deși acesta e trecut, doar de aia îi zice așa – îl invidiez pentru că e liber. Noi purtăm lese pe care ni le-am pus singuri, și ne ștrangulăm de proști cu informații și cerințe care nu ne ajută. Ce ne trage înapoi? Aș pune chezaș că tot noi suntem vinovați și pentru asta... „ făcu o pauză și analiză cele scrise.
Copilăresc! Infantil! Ideologii și formulări care nu își aveau rostul! Dar îi aparțineau. Erau ale ei, iar ea punea preț pe ele. Þinea la ceea ce scrisese doar pentru faptul că nu trebuia să schimbe nimic din ceea ce tastase. Erau gânduri care nu aveau să fie auzite decât de propria ei inimă.
-Aș vrea ca totul să pară un vis, iar ceea ce visez eu să devină realitate ! oftă acoperindu-și ochii cu o palmă, lăsându-se moale în scaun.
Un zâmbet dement îi ridică colțurile gurii și un chicotit amar i se prelinse din gâtlej, gâlgâind interminent, ajungând până la rezonanțe înspăimântătoare. Râse cu poftă, deși nu înțelegea decât pe jumătate ceea ce simțea. Nu voia, oricum, să înțeleagă mai mult. Nu voia să priceapă necunoscutul, să îl interpreteze așa cum făcuseră mulți. Mintea ei de adult nu i-ar fi permis o imprudență ca aceea. Copil fiind acceptase fără să se plângă. Copilă fiind nu se zbătuse, nesigură pe propriai sănătate mintală, într-o lume care o privea ca pe o paria. Dar unde să se ducă? Se refugiase în cărți, căptușindu-și groaza cu file și povești, îngropând adevăruri magice în formule rigide, uscate.
-Cât mai vrei să te prefaci că totul a fost un vis? Cât de mult dorești să fi crezut că totul e un vis? își puse singură întrebare după întrebare, dar nu primi nici un răspuns.
Și cine să îi răspundă? Inima ei înecată în amărăciune? Conștiința ei lezată și deloc stabilă? Trecutul? Se ferea de acea parte a ei care cuprindea amintiri! Se ferea de ceea ce fusese ea în trecut, căci numai prezentul conta, deși acesta o înspăimânta mai tare decât orice
(Monstru)
ființă pe care ar fi putut-o întâlni vreodată. Se întoarse la tastele ei, continuând să bată interminent.
Era obosită, dar se temea că, dacă nu va scrie măcar un pic, toată stăpânirea ei de sine avea să se prăbușească fără menajamente, iar nebunia avea să o aștepte la colț, rânjind sardonic către ea. Nebunia și groaza aceea cleioasă, teroarea care o paraliza ori de câte ori se întâmpla să aibă coșmaruri cu
(Monstrul)
tatăl mutilat de viu. Dar acelea erau numai vise, produse ale imaginației ei prea bogate,
(suculente)
vivace, gata oricând să găsească răspunsuri și să vadă semne deși ele nu existau.
„Te minți singură și o știi! Te minți și fugi de adevăr! Aștepți cu încordare ca el să sune, aștepți și ești chiar foarte nerăbdătoare! Îi duci dorul, iar lâncezeala asta de iepure speriat nu îți priește! Știi ce vrei, dar ție teamă că acel lucru va sări la tine și te va mușca! Te va sfâșia!”
(exact ca pe tata! )
-Nu e adevărat! Nimic nu e adevărat! Tot ce s-a întâmplat atunci a fost un vis! Asta e realitatea!
Mârâi scurt și nu realiză decât târziu că vorbise singură unei încăperi imense și goale. Ecourile îi confirmară bănuielile. Ce voia defapt? Ce parte din ea dorea să se întoarcă la vechea ei îndeletnicire? Nu îi ajungea cea de bibliotecară?
„Ești singură! Dar nu ai fost tot timpul! Aduți aminte de vremurile când vânai fără teamă, când ceea ce îi înspăimânta pe oamenii normali pe tine te lăsa rece! Þie dor de vremurile când erați doar voi doi!”
-Dar e mort! A fost omorât sub ochii mei iar eu nu am putut face nimic! E mort, îngropat la doi metri sub pământ unde viermii îi rod din corp și colcăie nestingheriți pe trupul lui! E mort, iar acea parte din mine care îi plăcea ceea ce facea el a murit odată cu el!
(Minți!)
Oftând înfundat, năpădită de lacrimi care nu ar fi trebuit să fie acolo, luptându-se cu șuvoiul de amintiri, Alex își scutură vehement capul, realizând că nu mai e capabilă să scrie nimic. Reușise să ascundă acele amintiri adânc în subconștientul ei, dar se pare că trecutul se revoltă. Trecuseră cinsprezece ani decând tatăl ei pierise, dar ce rămăsese din el pe acest Pământ voia să o bântuie.
-Vrei răzbunare? Cine ai vrea să mă sune? Au trecut atâția ani de atunci, iar tu te aștepți ca ei să realizeze că eu încă mai exist? Sunt la fel de moartă pentru ei la fel cum ești și tu pentru mine! aproape că urlă, trântindu-și pumnii pe tastatură, războindu-se cu amintirile.
Se ridică de pe scaun și porni întins, furioasă, către ușă. Dar aceasta nu se deschise.
Uitase, prinsă în torentul negru al amintirilor și zbuciumărilor care le avea an de an – mai puternice acum ca niciodată – că o încuiase. Înfundându-și mâinile în buzunare, căută cheile, disperarea crescând în ea.
Totul se sfârșise odată cu moartea tatălui ei! Totul! O pată albă se întindea acoperind cei doi ani când începuse să alerge după
(spirite!)
iluziile, visele și închipuirile părintelui ei bolnav. Îl urmase acolo unde niciun copil nu își mai urmase tatăl și făcuse pentru el atâtea, deși refuza categoric să își amintească. Îl iubise, deci îi făcuse hatârul și se prefăcuse că participă pe bune la „joc”. Dar se sfârșise, iar totul fusese o farsă.
(Minți!)
-Nu mint ! scânci neajutorată.
Strânse din dinți, împunse cu cheia broasca ușii, de mai multe ori, amețită cum era – ignorând complet bătăile rapide ale inimii – și apăsă vijelios pe clanță. Ușa se deschise fără probleme, iar aerul rece care îi pălmui chipul reduse la tăcere toate vocile sâcâitoare și împinse amintirile la loc în cutia lor prăfuită.
-Totul a fost un vis care s-a terminat prea brusc! mumură, închizând ochii.
Nu realiză că strângea în pumn ultima religvă a trecutul ei: un medalion făcut dintr-un dinte ce aparținuse unei creaturi străvechi, întâlnite doar în basme.
„Te minți sin-gu-răăăă! „ chicoti, cântând glasul subțire și vesel – glasul unei fetițe! Glasul ei – iar ea tresări, simțindu-se dintr-o dată prea singură, prea vulnerabilă, expusă.
Trecutul! Trecutul se întorcea să o bântuie!
Stomacul i se urcă rapid în gât și în secunda următoare dădu la boboci. Vomă plângând, luptându-se încă cu amintiri care nu trebuiau să iasă la iveală. Nu erau toate, unele fiind fragmentate, bizare și de neînțeles. Nu credea că, dacă se lăsa în voia chemării aceleia străine, va înțelege mare lucru din ce i se întâmplase în trecut. Dar nu asta o înspăimânta, ci simplul fapt de a se lăsa condusă pe un drum pe care un adult, în mod normal, nu l-ar fi putut vedea; pe un drum pe care numai copiii îl parcurgeau fără să fie vătămați; o potecă a viselor, a creaturilor mitice; o potecă plină cu magie, de cele mai multe ori nefastă.
- Nu vreau..... scânci neajutorată, chircită cum era, buimacă, lângă un tufiș, la intrarea în biblioteca centrală din Sheridan, Wyoming. Nu vreau... iar lacrimi grele i se prelinseră pe obrajii palizi și transpirați.
Tremurând toată se ridică de pe jos, strângând în jurul ei șalul kilometric și scămos pe care îl purta – moștenire de la o bunică, nu își mai aducea aminte care – și se târî până la mașină, neuitând să închidă biblioteca în urma ei. Nu se simțea bine, dar măcar vocile încetaseră să o mai sâcâie. În sfârșit era singură cu propriile ei gânduri, cu problemele urgente, cotidiene, de actualitate în față, visele rămânând în urmă. Se urcă tremurând la volan, nevăzând drumul, nesimțind adierea pe piele. Șofă cu grijă, deși adâncită într-o transă vecină cu catatonia. O dureau toate, pulsând vag, ca o infecție la nivelul pielii care nu se curățase complet. Nu realiză când ajunse acasă, când parcă pe aleea străjuită de pomi micuți, pricăjiți chiar și în viziunea ei. Nu își dădu seama când deschise ușa și se rezemă de ea pe interior, privirea ei fiind în continuare opacă, goală de orice altceva decât de sentimente negre. Dinții îi clănțăneau în gură în timp ce ea boscorodea singură, incapabilă de a se opri. Undeva, în adâncurile conștiinței, realiza că ceea ce pățea nu era normal, că uitarea copilăriei fusese indusă, că totul revenea cu poftă de răzbunare.
-Nu s-a terminat.... Vor continua, dar de data asta nu o să le mai permit să mă ia pe nepregătite! Am îngropat tot ce aveam de îngropat și chiar nu vreau ședințe de spiritism.
Era hotărâtă să lupte până la capăt, căci nu voia să dezgroape nimic.
Sau cel puțin așa îli spuse, privirea oprindu-i-se pe aparatul negru contrazicând-o, slăbindu-i voința. Mesajele care o așteptau acasă, mesajele urgente, venind parcă din eter, sau dintr-o lume care tehnic nu ar fi trebuit să existe, nu pentru ea – căci nu își mai aducea nimic aminte, sau refuza cu încăpățânare să recunoască adevărul – îi adeveriră cumplitul adevăr, iar lumea ei relativ normală se prăbuși : Newside o chema înapoi, Newside continua să o bântuie, iar cei cinci supraviețuitori, prietenii ei din trecut, urmau să se întâlnească.
-Nu se poate... își zice înghițind în sec, privind micuțul aparat negru cu leduri slipitoare ca și cum ar fi fost un șarpe.
O chemau înapoi! Faceau exact ceea ce se temuse că vor face.
Dar de unde știuse? De unde își amintiseră ei de ea? De ce nu o înmormântaseră așa cum făcuse ea cu amintirile? De ce ținuseră morțiș să îi distrugă pacea?
-Mă piș pe probleme voastre! Mă doare în cot de ce se întâmplă acolo când eu sunt aici! Nu vreau să știu! Băgați-vă iluziile în cur cât mai adânc și lăsațile la macerat! urlă ca scoasă din minți, mâinile zburându-i în cap, degetele încârligându-i-se în păr și trăgând cu putere.
Urlă la aparat o vreme, sughițând din cauza plânsului, agitându-se prin cameră, în timp ce filme oribile i se desfășurau rapid prin fața ochilor. Își aducea aminte de trecutul ei! Își amintea vânătorile periculoase de
(monștri! Bau-Bau!)
ființe ce existau practic numai în coșmaruri, de loviturile și mușcăturile care le primea de la ei.
Își amintea de tatăl ei luptându-se cu un vârcolac, apoi cu un vampir, apoi cu ceea ce păruse a fi un păianjen și pierzând lupta. Își amintea de explozia care înghițise coșmarul, și de tatăl ei ieșind dintre ruine numai ca apoi să fie sfârtecat de o dihanie pe care nu o văzuse! Și le amintea pe toate!
Golurile încă persistau în memoria ei, dar nu asta era important când tot ce încercase să clădească timp de atâția ani se năruise acum!
-Va trebui să lupt? Va trebui să mă alătur lor și să înfrâng acele monstruozități? practic guiță ea de frică, cu fața schimonosindu-i-se de mai multe ori în timp ce trecea de la oroare la realizare apoi la dezgust.
Doar asta făcuseră de când se știa! De la vârsta de opt ani numai asta făcuse împreună cu tatăl ei și cu gașca de proscriși : ucideau creaturi periculoase. Vânători li se zicea, dar îndeletnicirea aceasta era secretă, prea mult mister, prea multă magie implicată ca să fie adevărată. Pipăi din nou dintele argintat de la gât, stând nemișcată, confuză, speriată, în mijlocul apartamentului, holbându-se la o pată de pe perete, neștiind ce să facă.
„Þi-am zis că o parte din tine vrea asta!!!” râse micuța fetiță din ea . „Þi-am zis că tu îi așteptai! Nu te poți împotrivi sângelui care îți curge prin vene.... Destinul tău e acolo, aici nu faci decât să te ofilești, iar tu o știi! Încă mai simți în palmă greutatea pistoalelor și le duci dorul! Cât credeai că poți scăpa de adevăr? Deja cinsprezece ani e prea mult! Ei au dus războaie fără tine, te-au menajat, dar acum nici ei nu mai pot! Nu ai fost creată ca să aștepți cuminte de pe bancă ca totul să dispară de la sine! Nu încerca să alungi faptul că îi vezi tot timpul... știi la cine mă refer! Știi că te vânează... Ce mai aștepți? Vrei să MORI?” îi predică vocea ei interioară și în scurt timp realiză că vraja care o ținuse atâta timp în siguranță avea să se destrame în curând.
Dacă nu se mișca, în vreun fel, nu conta, avea să fie ucisă cu bestialilate. Ei o rugaseră să se întoarcă, dar :
-E prea devreme! Nu acum ! se calmă ea, prinsă în transă.
Cât de repede trecuse de la o stare la alta!
„Nu e vina ta... EL te urmărește și te adoarme; îți amorțește simțurile dar tu nu realizezi.. MIȘCÃ-TE!”
-Newside... șopti deznădăjduită.
Ce o aștepta mai precis? Că în rest era haos! În rest totul se năruise, realitatea ei perfectă, monotonă, se sfărâmase. Acum necunoscutul îi surâdea cu un zâmbet însângerat, cu dinții strălucind amenințători din întunericul compact în care fusese aruncată dintr-o dată. Semnele fuseseră acolo : de la urmele de pași însângerați din bibliotecă dimineața, până la mârâielile amenințătoare și privirile pline de moarte care o urmăriseră în fiecare noapte. Existaseră, dar se făcuse că nu vede, că nu aude și nu simte. Nu! Nu putuse să fie adevărat! Dar acum totul se schimbase. Dacă i-ar fi zis cineva, săptămâna trecută, că tot trecutul ei va reveni la viață, ba va încerca să o și ucidă, s-ar fi uitat la respectivul ca și cum ar fi înnebunit de tot, și probabil că i-ar fi râs și în față. Dar cu siguranță că nu ar fi crezut o iotă din ce i s-ar fi zis.
Însă era adevărat. Tot coșmarul revenea la viață.
-Mie frică.... scânci din nou rozându-și unghiile și tremurând.
Înghițind în sec se apropie de camera ei, aprinse lumina și stătu așa câteva secunde. Camera albă, decorată sumar, i se înfățișă la fel cum o lăsase : în ordine perfectă, rece și neprimitoare. Nu avusese nici un fel de prieten, deși arăta incredibil de bine. Îmbrăcămintea o dezavantaja: fustele lungi, blugii lălâi, bluzele sau cămășile foarte largi, părul negru cu reflexii roșiatice prins tot timpul într-o coadă de cal și ochelarii cu rame de corn și cu lentile groase, deși nu prea avea dioptrii, îi ascundeau toate trăsăturile. Era ascunsă în anonimatul look-ului, dar nici nu încercase să iasă.
Oftă, căută un geamantan, îl găsi și începu să își pună toate hainele în el. Când fu sigură că nu uita nimic, se întoarse pe călcâie și plecă din locuința ei, conștientă că ceea ce o aștepta în Newside era numai moartea, distrugerea.
„Poate te înșeli! Nu i-ai mai văzut de cinsprezece ani...S-au schimbat!” chicoti acea parte din ea care voia să se întoarcă. Poate că era adevărat, dar care era misiunea ei până la urmă?
-Răzbunarea aș zice, dar mă tem să nu greșesc! șopti, iar apăsarea constantă care o simțea pe suflet se ridică încet, nu de tot, ca un nor de furtună care nu și-a spus cuvântul încă.
În secunda următoare era la volan și șofa nesigură către Newside, ieșind din Sheridan. Nu îi era deloc bine, dar parcă se simțea mai liberă odată pusă în mișcare.

~*~

Motorul duduia sub ea, mormăind proteste, practic scuturându-se de crize nervoase. Dar ea se obișnuise cu hurducăielile și văicărerile tărăboanței pe care o avea ca mașină. Era mare, zgomotoasă, leneșă și emana atât de multe noxe încât părea veșnic învăluită într-un fum negru înecăcios, dar era a ei, cu toată vopseaua portocalie care se decojea pe la colțuri, pielea ruginită a mașinii făcând cu ochiul celor care se întâmplau să treacă pe lângă ea. Grătarul din față părea o gură știrbă în care o elice învârtea aerul, aerisind motorul obosit și bolnav, o limbă veche și neagră care nu înceta să boscorodească decât atunci când nu mai avea despre ce „bârfi”. Duduind, atrăgând atenția celorlalți șoferi nenorociți care se aflau pe drumuri naționale la șapte jumătate într-o dimineață rece și ploioasă de noiembrie, mai precis pe 15 noiembrie 2006, continua să șontâcăiască, trăgând după ea cele două tone de caroserie plus motorul, zgâlțăindu-se apatic pe șosea.
Frânele scârțâiră, iar mașina încetini, Alex aplecându-se peste volanul imens, cu pielea tocită și prins cu bandă adezivă acolo unde plasticul cedase vremii, ca să vadă indicatorul de pe marginea drumului. Bordul negru al vechiturii scrâșni în timp ce ea căută înfrigurată harta pe care o dosise în burta
( Monstrului )
bordului și pe care nu o mai găsea acum. Trecuseră atâția ani decând nu mai mersese în direcția asta, și practic uitase de drumurile care duceau în munți. Adânc în ea spera că se va rătăci și nu va mai ajunge la Newside, dar parcă era mai rău să se piardă în munți sau în pădure acolo unde majoritatea creaturilor periculoase
( Monștrii )
stăteau la pândă, așteptând momentul potrivit ca să atace. Chiar nu voia să ajungă în stomacul sau colții vreunei fiare. Nu așa decurgeau poveștile. Eroina era salvată din ghearele spiritelor malefice de către un bărbat frumos și nu trebuia decât să dramatizeze totul, ăsta fiind tot rolul ei.
„Dar tu nu ești orice fel de eroină, nu? Tu trebuie să salvezi cavalerii și să pui din nou ordine în lucruri. Te-ai speriat deja? O astfel de fată avea Don? O găină? „ vocea aceea sâcâitoare aparținând unei fetițe micuțe care avusese în trecut curajul de a se bate cu un vârcolac, cu un vampir, cu o ființă care își schimba forma după bunul plac, ca să își salveze prietenii piperniciți din ghearele lor, să îi tragă la lumină în timp ce tatăl ei era tras mai departe în întuneric urlând la ea să fugă. Dar parcă nu așa era povestea!
-Chiar vreau să văd ce au ajuns... zâmbi tristă Alex, ridicând ochii către poza prinsă în plușul plafonului.
Cinci băieți, mai mari ca ea cu trei ani cel puțin, doi bărbați, unul deja încărunțit – tatăl unuia dintre băieți, deși nu mai ținea minte care – și ea. Undeva în stânga, o femeie cu o figură ușor rătăcită care semăna izbitor cu ea, cea de acum, se uita undeva în sus, parcă așteptând ceva cu o încordare crescândă. Da, și-i amintea pe toți. Cel mai mare dintre băieți era cu opt ani mai mare ca ea, iar cel mai mic numai cu trei, dar toți erau piperniciți, deloc înspăimântători. Doi dintre ei erau frați, patru ani despărțindu-i unul de celălalt. Însă erau cu toții prieteni. Prieteni foarte buni.
-Erau mai sfioși ca niște fete, dar la ananghie deveneau niște tigri de temut. Parcă mi-e dor de vechile maimuțăreli ale lui Josh, de replicile îndrăznețe ale lui Tom, de neîncetatele critici ale lui Richie, de sarcasmul și ironiile fine ale lui Ben, și de blândețea și totuși ferocitatea lui Mike... suspină ea, urmărind pe fotografie figurile vesele și îmbujorate ale băieților, mângâindu-le fețele de cum le spunea numele, de la cel mai mic la cel mai mare.
Da, îi era dor, dar avea să îi vadă în scurt timp. Oare cum se schimbaseră? Aveau soții, prietene? Cum se descurcaseră în viață? Mai auzise de unii dintre ei pe la știri, dar nu băgase de seamă care și unde ajunsese în viață, sau decând ajunseseră în Newside. Pur și simplu nu realizase atunci că aceia fuseseră foștii ei prieteni.
Cotind pe Highway 25, șofând ca o băbuță care nu vede la nici doi metri în față, pierdută pe o altă autostradă, cea a amintirilor, bruneta se rătăci în căutări zadarnice în memoria ei enciclopedică. Nu își putea aduce aminte nimic de ei.
Un indicator, parțial ascuns de crengile plecate ale brazilor ce sălășluiau pe marginea drumului, îi spuse că mai avea aproape o sută de kilometri până la Newside. Pielea i se strânse în cocoloașe urâte, iar respirația începu să îi șuiere din gâtlej. Se apropia!
Strânse din nou volanul în mâini, înghițind în sec și apăsă frâna, încetinind și mai mult, de la cei 70 de km/h la 45, tremurând toată. Un val rece, ucigător, venea de undeva de după pădurea pe lângă care trecea, aproape convingând-o să se întoarcă înapoi cât încă mai putea. Dar nu întoarse mașina. Simțea cele două forțe în față dar parcă nu voia să ajungă acolo ca să dea piept cu ele.
Se temea încă de furia
( animalelor pe care le-am omorât )
amintirilor care stăteau ascunde undeva adânc în ea. Se temea de acei băieți deveniți bărbați, se temea de ceea ce avea de făcut, știind că se lăsase de sportul acela de cinsprezece ani. Se temea de toți, și totuși continua să meargă înainte.
Medalionul de la gâtul ei se încălzi, dar nu o arse așa cum se așteptase ea. Mai mult o îmbărbătă.
Luptând împotriva panicii și a lacrimilor, începu să se gândească la vechile amintiri fericite cu cei cinci. La jocurile pe care le făceau în pădure, la sediul lor secret – care mai mult fusese o groapă în pământ decât un sediu propriu zis – la modul lor foarte ciudat de a se antrena, la prima ei dragoste, la... Dar aici totul se întrerupse, căci în față îi apăru pancarda cu Newside, iar inima i se ridică rapid în gâtlej.
-Am ajuns, șopti tremurând toată, și simți imediat mii de ochi ațintiți asupra ei din desișurile care înconjurau orașul.
Apăsă totuși pe accelerație, iar mașina continuă să se târască înainte, implacabilă, platoșă imensă și portocalie, sclipind vag când razele reci ale soarelui izbiră caroseria. Motorul dudui răspicat, Alex închise ochi, astfel ratând spectacolul ciudat de pe margini : dinți ascuțiți și galbeni clănțănind, degete cu gheare murdare întinzându-se din întuneric strângându-se în pumni apoi desfăcându-se și iar strângându-se, ochi sclipind veseli în penumbră. Toate astea durară vreo două minute, timp în care Alex își ținu ochii închiși, tremurând încordată. Poate dacă vreuna din creaturile acelea ar fi îndrăznit să atingă caroseria mașinii, ea ar fi apăsat accelerația la maxim, practic înecând motorul, țâșnind înainte, fără să se uite înapoi, urlând cât ar fi ținut-o plămânii.
Dar nu se întâmplă nimic, iar ea trecu mai departe. Teafără.
Dar până când?