Vreau

“Vrutul e gratis, dar ce faci ca să pui mâna pe ceea ce dorești…ei…aici intervine problema!”

Când te gândești la lumea asta

Tu vezi și răul și bunătatea?

Sau te limitezi la umbre și neguri?

Aș vrea să-ți văd bucuria nemăsurată

Când lumina ta ar atinge întunericul meu

Când durerea ta va fi alungată de zâmbetul meu

Sau măcar aprecierea…

Căci asta ne dorim, nu?

Dar drumul meu spre tine va fi mereu închis

Mereu blocat de munți de frunze

Cu crengi căzute, mâncate de carii.

Cerul meu nu are limite,

Marea ta nu are orizont,

Totul e doar un hău, o furtună stelară

Un haos întunecat, în care te-am introdus fără voie.

Aș fi vrut să-ți arăt o floare,

La fel de roșie precum argintul,

La fel de vie precum haosul din inima mea.

Dar nu ai primit-o,

Propria ta seră prea plină de buchete.

Te-am înțeles, dar totuși era o singură floare

Un boboc, nu o plantă adultă.

Nu ai vrut să îi oferi lumină

Iar ea s-a înnegrit.

Continuă să existe, arzând mocnit.

Culoarea albastră din ochii tăi,

Oceane tumultoase, stârnesc furtună

În micul pahar în care zace.

Vreau totuși sărutările tale,

Vreau să simt o apropiere.

Vreau să simt furtunile,

Să simt pe piele tunetele.

Nu mă tem și nu regret.

Nu mă grăbesc să fiu sufocată

Dar furia plăntuței mele

Va cuceri orice gând coerent.

Doresc atât de multe

Că uneori văd numai steaua căzătoare

Nu și urma lăsată de ea.

Praful de stele de pe urmele tale

Îmi îneacă norii

Mă sugrumă într-o datorie pe care nu trebuie să o duc

Mă apasă ca o pătură prea groasă pentru căldura de afară.

Unde am greșit în vrutul meu?

Cu ce te-am mâniat, tu nebun de pică?

Dar nu mai contează!

Păstrează tăcerea,

Fugi de responsabilitate.

Ai pierdut!

Am vrut să îți îmbogățesc grădina

Am vrut să te răsfăț.

Acuma am obosit

Iar mica mea plantă s-a transformat într-o iederă

Prea aspră și neîndurătoare în fața furtunii tale

Prea tuciurie ca să mai înveselească vreo parte din mine.

Nu!

Nu mai doresc!