poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1490 .



lacrimi pentru viață
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sweetlleny ]

2010-01-05  |     | 



Alina plânge, lacrimile i se preling pe obrajii uscați de suferință și se lovesc de colțul buzelor crăpate, tot din pricina lor. Păcat că Marius a pierdut din amintirile ce i-au ținut împreună, păcat ca inima lui nu mai tresare la auzul vocii, care cândva, îl făcea să scrie versuri sau să recite poezii… păcat. Lacrimile devin tot mai deșarte, izvorând din candelabrul dragostei ce mistuie în profunzimea făpturii osândite de amar. Fără el, rareori a putut surâde sau crede în izbândă. Adesea a renunțat la vise și și-a aruncat speranțele în valurile resemnării. Și dacă ar ști sufletul lui, cât rău i-a pricinuit și câtă durere este acum în inimă… și ură, câtă ură se naște și devine tot mai puternică, până în clipa în care va dobândi voință, curaj și ispită… aceea de a se răzbuna.
Simte cum ura se transformă în stăpânul ființei sale, chinuind-o cu întreaga ei profunzime, simte cum în fiecare gest se naște mânie, și cum ar fi un simplu martor al unui vis gata oricând să se rupă și să izbucnească, spre a-și revărsa orgoliul.
-Doamne, Te rog… mă simt pierdută, asemeni unui uliu cu aripile frânte de suferință ce se izbește în pământ. Sunt goală pe dinăuntru și lipsită de viață pe dinafară...iar dacă nu ar fi plecat….cu ce am greșit, ce nu am făcut bine sau ce ar fi trebuit să fac și nu am făcut? Privirea i se îndrepta către fereastră, căci i se pare că vede o pasăre cum își pleacă aripile obosite la pervazul din fața casei… buzele ei tremură de dorința de a-i rosti încă o dată numele. Ce nume frumos, își amintește de fiecare gest care a cucerit-o, de fiecare zâmbet și vorbă de amor. Toate-au fost false și totuși mi-aș fi dat și viața pentru el… dar azi mi-a întors totul înapoi și și-a luat rămas bun.
De-ar fi știut că doar el îmi dădea putere și că nimic altceva nu îmi poate reda dorința de viață, doar el și azi nu mai este. Pentru el, cariera este mai presus decât iubirea și cât aș vrea să-l știu aici, să-i ating mâinile groase și degetele lungi cu care apasă de fiecare dată greoi clapele acordeonului. Adora să cânte, clapa era motiv de veselie, știa pe de rost toate cântecele lui Dolănescu și-mi amintesc că a plâns când acesta s-a stins din viață. Avea un vis, să-i înmâneze un cântec, creat special pentru el, pentru ceea ce facuse și pentru toată admirația pe care i-o purtase, pentru dragostea de tată ce o avea în suflet și pentru ceea ce a însemnat în muzica populară. Însă nu a mai avut timp, se pare că viața a fost un pic nedreaptă cu el. Păcat însă, că nici Marius nu este întotdeauna corect.
-Ding, ding, îi sună telefonul. Este el, el trebuie să fie; Maria este la cursuri, iar mama și-a uitat mobilul acasă. Telefonul sună a treia oară și inima Alinei tresare . Răspunde în cele din urmă emoționată și plină curiozitate.
-Alo, da…era Călin, fratele mai mare, plecat în Bruxelles, să cânte, asemeni lui Marius; erau prieteni foarte buni și se știau încă de mici. Cântau împreună ori de câte ori aveau ocazia și nu era nuntă la care să lipsească unul. Până în clipa în care, acestuia i s-a oferit posibilitatea să cânte la un restaurant, din periferia Bruxelles-ului. Călin era nemaipomenit de încântat, era mai mult decât un vis, nici nu își aducea bine aminte, știe doar că la una dintre nunți, nașul părinților tinerilor căsătoriți îl invita la un pahar și le spune că ar avea nevoie de ei doi acolo.
Nimic nu i-a bucurat mai mult, însă, trecând peste toate, Marius a ales în cele din urmă să rămână alături de Alina și să se mai gândească la viitor.
Într-una dintre certuri, Marius nu a mai suportat gândul că a renunțat la muzică… și pentru ce… pentru a fi aici, să se contrazică, în discuții inutile, cu o fată, care oricum nu mai este cea de care se îndrăgostise și of, dacă nu ar fi fost consultațiile alea atunci.
Marius avea câteva ore bune de când plecase la avion și totuși nu îi dăduse niciun semn.
-Doamne, îmi pare rău, regret enorm, poate că totuși ar fi trebuit să-i spun….
Ochii Alinei încep să-și piardă din vizibilitate iar lacrimile i se revarsă printre gene…
Te rog Doamne, îl vreau înapoi… și totul pentru o ceartă stupidă, de ce îmi petrec nopțile departe de el, de ce nu mai vreau să fiu a lui și aș fi vrut… dar cum? Mă simt pierdută, ce chinuri Doamne mă încearcă, de-ar ști că fiecare respirație și fiecare lacrimă îmi piere pe obraji. De-aș fi avut puterea să îi spun, acum nu ar mai fi plecat…
Alina nu mai poate, își întinde trupul obosit în colțul patului în care își amintește fiecare gest, fiecare mângâiere și surâs. Acum sigur e prea târziu sâ îi spună tot adevărul, de ce nu a știut să îl țină aproape, de ce atât de multe gesturi ascunse, dar sigur a plecat.
Câteva clipe de tăcere; i se pare că aude o voce înfundată care îi tot rostește numele; dar unde? La fereastră nu-i nimeni, până și pasărea și-a luat zborul, televizor nu are în dormitor iar laptop-ul este închis. Privește alături și își dă seama că uitase de apelul lui Călin.
-Călin, Doamne, Călin, am uitat de Călin… receptorul ședea întors; Alina cuprinsă de gânduri uitase de el.
-Da, Călin, te rog să mă scuzi, mă simt îngrozitor pentru plecarea lui Marius și uite fără să-mi dau seama am uitat să îți vorbesc, îmi pare foarte rău!
-Nu e nimic, stai liniștită, tocmai de asta te-am și sunat… și am stat câteva minute încercând să îți vorbesc… ce vreau să îți spun? Știi, acum, cu sărbătorile astea, cu Învierea îți dai și tu seama că e greu cu zborurile….telefonul lui Marius, e mort, descărcat vreau să-ți spun.
-Așa, zi-i mai departe, că m-ai făcut curioasă, ce e cu Marius, e bine? Da, da, e bine, te așteaptă la aeroport; a zis că îți cumpărase billet cu câteva zile înainte și ar fi vrut să te roage să mergeți împreună la Bruxelles, să veniți aici câteva zile, să vedeți cum e totul și dacă vă place și vă hotărâți să rămâneți aici, atunci Doamne Ajută, dacă nu, vă puteți întoarce oricând..
Nu știu exact ce s-a întâmplat între voi; a zis că îi pare rău. M-a sunat inițial pe mine să-mi ceară sfatul și urma să vorbiți…dar ți-am zis, telefonul lui...
-Da, e suficient Călin și eu cât de naivă sunt… credeam că nu mai simte nimic pentru mine, că nu mă mai iubește. La cât e zborul, spun-mi te rog?
-În două ore decolează următorul avion; am sunat un taxi pentru tine, trebuie să fi ajuns deja. Eram sigur că o să accepți și am zis că nu e cazul să pierdem timpul.
Alina tremură de bucurie, privirea i se înalță în sus, se ridică și sărută sfânta icoană aflată deasupra patului. Privește spre geam și încă nu vede taxi-ul, trebuie să ajungă din clipă în clipă.
-Probabil nu voi avea nevoie de prea multe bagaje, doar câteva schimburi e suficient; își caută prin șifonier și găsește prima rochiță oferită de Marius.
Își amintește că nici nu împlinise șaptesprezece ani în prima seară petrecută împreună și cât de minunate erau toate clipele. Pe chipul ei se așezase cu precădere fericirea; toate celelalte sentimente își pierduseră brusc din existență, doar inima îi tresare de extaz și liniște…nici ea nu mai știe ce simte. Era frumos și totuși Marius nu îi spusese nimic sau poate că ar fi vrut dar nu i-a oferit ocazia, căci în ultima vreme se certau din ce în ce mai des și asta pentru că îl mințea. De fiecare dată când se simțea rău căuta un motiv, oricât de absurd ar fi fost, să se întoarcă acasă, să fugă pur și simplu.
Comportamentul ei devenise insuportabil uneori și abia acum parcă îl înțelege. Ar fi vrut să strige, să spună cuiva, că Marius este încă al ei, că nu a plecat, că nu a părăsit-o și că încă o mai iubește; însă nu are pe nimeni, căci mama este și ea plecată, lucrează. De când a murit tata nu a mai suportat gândul singurătății și a hotărât să reînceapă munca pe care o abandonase încă de la nașterea lui Călin, fratele ei mai mare. Fusese ziaristă și iubea ceea ce face, însă nașterea unui copil a ținut-o departe de visul ei, de a face carieră…acum ar fi fost momentul potrivit să-și atingă scopul. De fapt ar fi fost probabil singura cale să uite de durerea pricinuită de moartea tatei; un om deosebit, muncitor care și-ar fi dat și viața pentru cei dragi.
Însă singurul lucru pe care nu l-a putut face pentru noi a fost să renunțe la viciul de a fuma și mare păcat, căci după cum spuneam fusese un om memorabil, ofițer în Marină… avea un suflet mare, și-ar fi dat și ultima coajă de pâine unui nevoiaș. Acum nu mai este..iar mama se luptă cu sentimental singurătății.
O voi suna să-i las un mesaj și îi voi spune și ei ce se întâmplă cu mine.
-Aaa, taxi-ul, un minut, un minut, sunt gata! Se urcă în taxi și în patruzeci minute ajung la aeroport. Sufletul îi tresare, nu mai rezistă de nerăbdare să își regăsească bărbatul visurilor ei și singurul, de altfel, pe care îl cunoscuse vreodată. Încăperea este imensă, ochii ei fug necontenit în căutarea prelungă de a-l vedea…măcar de și-ar fi amintit cu ce era îmbrăcat. Purta parcă un palton subțire din stofă întoarsă și pantaloni negri de blug. Pașii i se îndreaptă către recepție, în dorința de a-l găsi, dar nu e; peste tot îmbulzeală, mulți oameni grăbiți roiesc în jurul ei, iar jocul ăsta continuu îi creează o stare de discomfort.
-Off… și eșarfa asta ce mă încălzește…ar fi trebuit să o pun la bagaje, dar am crezut că îmi va fi frig și în starea mea nu mi-ar face bine.Oamenii încep să devină tot mai agitați, semn că următorul zbor este tot mai aproape. Privește la panoul din dreapta ușii principale: București-Bruxelles, orele 18.00. Știa că deja este târziu, însă pierduse din vedere noțiunea timpului. Privește în spatele monitorului și își dă seama că este 17.15 minute, iar recepționista tocmai anunțase că mai sunt 15 minute până la ultima ambarcare. Lucrurile încep să devină din ce în ce mai agitate pentru ea și simte cum respirația ei devine tot mai înceată:
-Dar cum să fac, totuși, trebuie să îl găsesc; aleargă la receptie și întreabă: Melinte Marius, spuneți-mi, este în acel avion? Vă rog, trebuie să știți!
-Nu știu, doamnă, ar dura prea mult să verific și oricum îmbarcarea este pe sfârșite…
-Dar nu se poate, trebuie să urc în acel avion, iubitul meu este acolo…trebuie să știe că am venit, înțelegeți?!!
-Știe deja, scumpa mea, se aude o voce puternică din urmă și simte cum o mână îi atinge spatele obosit. Era Marius. Alina leșină,emoțiile o copleșesc…își revine cu greu și primul lucru pe care reușește să il spună:
-Sunt însărcinată!! Lacrimile încep să-și facă loc pe obrajii roșii de gânduri ai lui Marius. Fericit o ia în brațe și îi sărută fruntea.
-Ar fi trebuie să îmi spui, draga mea!
Se anunță de la recepție că îmbarcarea tocmai s-a încheiat…

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!