Dimineața era mai rece decât am crezut, prin urmare cam tremuram pe sub tricou. Abia plecasem și deja eram aproape obosit. Aproape. Probabil că tona de cărți din mâna dreaptă avea o oarecare vină, când spun tonă nu mă refer la mia de kilograme, ci la o greutate la fel imposibilă pentru aparent slăbuțele mele mâini. Renunțând la supliciu, am făcut cu mâna unui taxi care bineînțeles că m-a ignorat și și-a continuat nestingherit drumul deși nu avea nici un pasager. Ei bine, m-am gândit, poate că avea o comandă importantă. Nu că nu l-aș înțelege, cine ar vrea să își îngreuneze de bună voie soarta care și așa nu e chie o plimbare prin parc și să oprească pentru a ajuta un tânăr jerpelit –trebuie că așa arătam pentru că, la un moment dat, până și un câine vagabond m-a ocolit trecând pe partea cealaltă a drumului- care poate că nici nu-și poate permite un asemenea serviciu. Uite aici greșesc oamenii, până la urmă tot haina îl face pe om… Cu toate astea eram perfect capabil sa-mi plătesc un drum până la gară, mai ales că știam că nu chiar așa departe. Că doar nu degeaba lucrasem toată vara pe o terasă plină de fum și praf. Terasa… numai când îmi amintesc îmi simt stomacul ghemuindu-se în revoltă, patru luni de muncă de dimineața până seara într-o muzică infernală, printre ființe care nu puteau provoca decât repulsie unui om sensibil și la altceva în afara de muzică de petrecere, grătare și țigări. Dar mi-am încleștat fălcile și am suportat tot, aș fi acceptat situații mult mai grele dacă aș fi știut că rezultatul ulterior îmi va fi mai folositor. Prin urmare acum aveam destui bani pentru a-mi permite un drum cu taxiul până la gară, apoi cu trenul până la Cluj și chiar achitarea primei rate pentru facultate. Eram mândru de mine.

Mi-am scos telefonul pentru a mă uita la ceas, era șapte fără opt minute. Timp suficient. Telefonul meu mobil, sau “antichitatea” cum îi spuneau colegii mei de cameră, era aproape de capătul vieții lui naturale dar încă își mai făcea treaba așa că nici nu îmi trecea prin minte să îl înlocuiesc cu vreo noutate sclipicioasă și fără pic de personalitate. Mai ales că ar fi trebuit să și investesc în blestemăția aceea

Obosit, sau poate doar sătul de superficialitatea oamenilor, m-am așezat pe valiza cu cărțile și am început să meditez. Meditez –poate e cam mult spus- gândesc e mai potrivit dacă iau în considerare faptul că nu făceam decât să-mi imaginez cea ce urma sa vină, și ce mai avea soarta de așezat în calea mea. Ce ar fi dacă, așa cum stăteam eu acolo, timpul ar renunța la curgerea firească și ar zbura cât ai clipi, cincizeci de ani într-o clipită? Păi îmi imaginez că m-aș găsi tot acolo, pe marginea unei borduri așteptând un taxi care a uitat să vină. Aș avea o barbă lungă și albă, gârbovit, înțepenit de atâta stat mi-aș da sufletul întrebând cerul de ce?
Ca și cum Divinitatea mi-ar fi auzit ruga, o mașină oprește cu un scâncet ascuțit la câțiva metri distanță.
- Mergeți undeva?
Vocea taximetristului sună violent de clar. Mă ridic și, îmi reped valizele în portbagaj.
- Da, merg. Mulțumesc.
În mașină era cald, aerul îmbâcsit nu deranja pentru că era sufocat de odorizantele ce spânzurau oglinda retrovizoare.
- Unde mergeți, mă întrebă șoferul și puteam să văd că își punea și el problema achitării drumului.
- La gară vă rog.
Tipul se mai liniști puțin. Deci aveam o treabă dacă plecam undeva, prin urmare aveam și bani. Am zâmbit scurt… oamenii sunt așa ușor de citit. Nu conta ce gândește bărbatul, a avut bunăvoința să oprească, pentru asta îi eram recunoscător.
Un sfert de oră mai târziu îmi propteam bagajele de băncile umede de pe peron. Am verificat timpul și am oftat cu ciudă, mai era o oră până când trebuia să plece trenul. De ce trebuie să fiu atât de nerăbdător? Ah, da. Pentru că am vrut să plec înainte ca vreunul din colegii mei mai tineri să se trezească. Nu suport discuțiile de complezență, în care ne prefacem că zâmbim și că ne pasă. Mai bine fără.

M-am așezat fără chef pe una din băncile de plastic din apropiere nu înainte de a o șterge temeinic cu un ziar pe care îl aveam deja pregătit tocmai pentru situații de acest gen. Dacă tot trebuia să pierd vremea, măcar să stau confortabil. Asta s-a dovedit curând a fi o exagerare, nu cred că cineva putea sta confortabil acele băncuțe reci, de plastic portocaliu care împânzeau peroanele.
Ca la un semnal, nu mai eram singur. O puzderie de bărbați apăruți de nicăieri musteau acum pe peron. Probabil navetiști, mi-am spus și eram sigur că presupunerea mea era cât se poate de adevărată.
Ceața dimineții apăruse și ea, aducând o atmosferă cam macabră. Discuțiile aprinse ale bărbaților păreau cam ireale, ca și cum s-ar fi auzit de departe. Un tremur al băncii îmi întrerupse în acel moment gândurile atrăgându-mi atenția spre celălalt capăt al șirului de băncuțe. Acolo mai era un călător, sau o călătoare, ce tremura atât de puternic încât mișcarea ajunsese până la mine. Nu putem să văd bine cum arăta persoana în cauză din cauza ceții. Aproape imediat tremuratul încetă și un sunet cu totul neașteptat, având în vedere locul și compania, mă făcu să tresar.

Era o fată care plângea acolo.