Am hotãrât ca Eu si cu Mine
Sa urcam pe un munte, numit... Fericire.
Am plecat odatã cu rãsãritul durerii.
Sperând sa ajungem la apusul speranþei.

Rãtãcit in cãrãrile Sinelui
Plutea un miros plãcut, de amar printre gânduri.
Iluzia mi-a arãtat drumul spre fericire,
Furându-mi si ultima clipa a tristeþii.

Eu si cu Mine...
Ne priveam si tãceam.
ªtiam ca odatã ajunºi in vârf
Nu vom mai fi aceeaºi
Si nici mãcar amintirile
Rãscolite de tãcere,
Si nici nopþile triste
Petrecute lângã suspin de stele.

Si ne-am oprit din drumul nostru.

Si ne-am privit in ochi.

Ce mult semãnam Eu si cu Mine.

Si ne-am întrebat:
De ce sa fim zei?
Mai bine sa rãmânem... oameni!