Purtam în mine atâta ne-nțeles,
Atâtea universuri nedeschise,
Și fiecare vis din cerul lor ales,
Cărunt în părul meu se ghemuise.

Și-n fiecare noapte câte-un fir,
În palmă-l prind si îi ascult cuvântul,
Sărut parfumul lui de trandafir,
Și-i învelesc într-o dorință-argintul.

Și-apoi îl las să cadă pe pământ,
Să bată-n poarta nopții-a sa lumină,
De iarăși va cădea pe un mormânt,
E vina mea, mi-e mâna prea bătrână.

E timpul să cobor pe-o nouă noapte,
Să-mi fac o altă cruce de argilă,
Și-ndrăgostit de roșii buze coapte,
S-aud șoptindu-mi versuri o copilă.