Cu speranța urlând de-ndoială
Fac o pagină goală pe cer,
Dintr-o aripă albă domoală,
Am furat, neștiind cui s-o cer.

Stă rănită într-un vis agățată,
Pe o virgulă-n formă de cui,
Eu cu mâna păgân-ngâmfată
Am furat-o și-n ceruri o sui.

Cer cuvintele-n cor, să le-alin,
Eu o fac chiar de-i cerul grăbit!
Și un dor cu un zâmbet senin
Mă întoarce într-un ieri regăsit.

Și te simt nenăscuta mea încă,
Te cobori, de pe boltă desprinsă,
De-atunci te simțeam o poruncă
Doar cu-o aripă-n tine întinsă.

Și acum în aducere-aminte,
Scriu cuvintele coapte pe lavă
Și cu focul ce arde cuminte,
Să te cheme din clipa firavă.

Tu crescută acum, ești femeie,
Într-un corp neiubit de copilă,
Mâna mea iar păgână și-ncheie,
Soarta ta, cea impusă de-argilă.

Vino-aici, completează-ți menirea,
Și aleargă spre brațele-ntinse,
Fi acum să iti gust pârguirea
Și sărutul, cu buzele-nvinse.

Și coboară pe vocea-mi de vină,
O insulă fac cu chemarea din ea,
Sălbaticul eu, îmblânzit de lumină,
Cuibărit mă adorm pe-aripa ta.