câmpia parcă a mai crescut dar tot firavă pare azi
și crugul lunii se frânge brusc sub miriști fulgerând
bolnav de zare bate toaca de lemn de tei a plin cântecul ei
și se prelinge pe sub streșini duhul caselor de lut
umbrele nopții ce n-au născut lumină pe furiș dansând în sânge
sângele cocoșului mitic și alb ca o nălucă

cum sap la rădăcină lumina mută cu cazmaua pe sub duzi
câmpia adormită în flăcări grele surde cum se tulbură în miriști
scorburi strălucind loc de închinăciune cum arde cerul în fântâni

tu nu mai auzi plângând salcâmii la margini și în noi
poate nici nu mai vezi linia subțire a verii sau vălătucii de fum
din livezile bătrâne de pruni doar câmpia mai crește în noi
se lățește în oase când bate vântul sau plouă șiroi
ducând pe frunți de cerbi mir și stropi rotunzi de rouă

câtă nesăbuință e în spicul de porumb la subsuoara frunzei cucuruz
păsări fără aripi fulgerând oglinzi ca niște porți stelare
până la moarte hai să dormim puțin ținându-ne de mână

am fost nemuritori și nici nu am știut tu îți mai sprijini tâmpla de gândurile mele