Supușii m-au numit Morfeu, etern
Pe pleoape, visul muritor doar eu,
Cu frunza macului, în somn aștern,
Eu dau durerea și iubirile de zeu,
Stăpânul nopți-n rai și în infern
Sunt eu.

Pe tronul de coral, pătruns de noapte,
Cu nori de vise nenăscute, pe altar
Așteaptă semnul meu, ca toți, în șoapte
Să cadă-n picături pe-al meu hotar,
Căci fără vise somnul este moarte
Și noaptea-i în zadar.

Și orice suflet ce-i ascuns de pleoape,
Cu sete-așteaptă ploaia de la mine,
Și-atunci, când visul meu cu gust de ape,
Nerăbdător îi bate-n genele-i creștine,
El va trăi în rai, în sunete de harpe,
Și noaptea în suspine.

Din cer, de simt un somn sărat de-o rugă,
Din zeu, eu mă transform într-un bărbat,
Lâng-o fecioară, pe aceeași pernă udă,
M-aștern cu patimă și versu-mi alintat,
Și-alung durerea-i trădătoare ca o Iudă,
Și sufletul i-l las curat.