În labirint, eu sunt de ani-lumină,
E rece, întuneric și multă rușine,
Un pas de fac, mă-mpiedic de tăcere,
Ca din trecut să fiu văzut de tine,
Aprind, sperând, o lumânare-n mine,
Sa-mi simți lumina și a mea durere.

Eu ajunsesem unicul etern stăpânul meu
Și cerul îl aveam între cărunte plete,
Cu stele luminând de pe genunchii mei,
Doar pentru mine existau să mă desfete,
Cu-a lor iubire căzătoare să mă-nbete
Ca muritoarele femei.

Eu cu dorințele îmi supuneam destinul
Și ce voiam, purtam din gură-n gură,
Din mute nebuloase sau galaxii aveam,
Și orice inimă-mi ceda cu-a ei armură,
În patimi risipeam iubirea mea matură,
Și-apoi în lacrimi le lăsam.

Și-un labirint s-a ridicat în jurul meu,
Încet, încet, din a lor inimă sărată,
Iar eu, pierdut și rece-ntr-un blestem,
Din el pot fi salvat de-o inimă de fată,
Doar ea și-a ei iubire poate să mă scoată,
Și stau îngenunchiat aici și-o chem.