Sunt un stejar, destinului supus,
cu rădăcini ce dumnezeu le-a pus,
in huma cerului de el sfințit,
destinul meu se pierde-n infinit -
nici asfințit nu am, nici răsărit.

Coroana îmi străpunge norii reci,
si matura-a pământului poteci,
eu umbra dau izvorului de munte,
când ciutele vin apa sa-i alinte,
si le hrănesc cu frunze-nmugurite.

Eu umbra o apun ascuns, spre seara,
când simt in duioșie de vioara,
un dans bătut ce zguduie pământul,
unde băieți si fete-și dau săruturi
ce-n mângâiere-si are așternuturi.

Mă mai strecor in casele sărace,
cu un opaiț ce-n lumina pală zace,
si vrea scrisoarea sa-i vorbească,
ce tremura-ntr-o mână părintească,
asculta, caci nu vede s-o citească.

Poruncă vântului rostesc,în șoaptă,
să-i spună mamei triste ce așteaptă,
ca a vorbit cu dumnezeu prin mine,
sa aibă-n lipsa lui grijă de tine,
caci el mai face bani o zi si vine.