mai prins în leagănul iubirii,
ca floare-n piept eu inima aveam,
iubita mea, ce dai parfum privirii,
trezește-te și uită-te pe geam.

nu spre pământ, spre cerul înstelat,
am obosit, căci singur am rămas,
că-n fiecare noapte, lângă pat,
lumina mea te cheamă fără glas.

nu poți vedea de norii grei,
nu-mi poți citi lumina stelelor în ochi,
nu poți sau poate nu mai vrei,
mă simt străin pe cerul meu străvechi.

am încercat să te prefac în stea,
să strălucești cu sufletul în vânt,
dar n-ai știut, n-ai vrut să fii a mea,
nici numele nu reușesc să-ți cânt.

mi-am luat lumina mută înapoi,
și-n patul tău, eu noaptea nu mai vin,
te văd cum mă privești cu ochii goi,
și visul tău, de lacrimi este plin.

rămâi în lumea ta, eu mă strecor
ușor, tăcut, cu sufletu-mpăcat,
sunt liniștit dar tot mai am un dor,
de trista mea iubită dintr-un sat.