În podul cetății într-un colț prăfuit,
am găsit un tablou cu rama de argint,
se vedea că e lucrat de un om zbuciumat,
bătrânei și copii pe un câmp pârjolit.

Printre pomi desfrunziți,toți uscați fără rod
peisaj,personaje,într-un mediu cumplit
pregătiți pentru un ultim exod.
Pe tablou e un soare ca focul pictat.

Pământ fără iarbă,nisipos și crepat
și pe el un bătrân care zace inert.
Iluzii in aer ce plutesc ca în deșert.
O fetiță ce cară în mâini o găleată

căutând in zadar picătură de apă
ce sinistru îmi pare tabloul acum,
sunt mâhnit îmi curg lacrimi și n-am ce să spun.
Il mângâi cu mâna neantul il simt,

aș vrea dar nu pot tot ce e rău ca să schimb.
Degeaba mi-e milă și sunt plin de regrete
il șterg cu o cârpă și il agaț pe perete.
Ca să vadă și lumea,lumea sigur că știe,
fără dragostea noastră Tera-i tot mai pustie.