poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1604 .



Mutant?
personale [ ]
...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [povestitorul_de_la_munte ]

2006-11-27  |     | 



S-a întâmplat în casa bunicii mele. O casă mare, luminoasă, cu grădină, în apropierea Fluviului. Fluviul avea ape nămoloase care, înainte de a ajunge aici colectaseră o multime de ingrediente hrănitoare din haznalele a șapte capitale. Din când în când, Fluviul ajungea până în grădină și îi îmbogățea solul. Nutrienți naturali. Casa bunicii nu avea număr stradal și nu era înscrisă în topografia nici unei străzi din localitate. Nu avea vecini. Iar bunica nu avea prieteni. Era o femeie singură, atât de singură Încât nici nu știuse cum și de ce devenise bunică. Nu existase nici un bunic. Nimeni în viața ei nu îi făcuse un cadou, nu o felicitase vreodată, nu schimbase un cuvânt cu ea.
Bunica era o femeie care fusese tânăra și frumoasă. Înaltă, cu păr negru și lucios, ochi negri prelungi, pomeții obrazului erau înalți și nasul aqvilin.
Gura era plină și frumos arcuită. Cum rămăsese singură și cum nici un bărbat nu o remarcase, era un mister. Bunica nu își cunoscuse părinții. Se trezise dintr-odată având 14 ani și locuind în "casa bunicii". La 16 ani, în timp ce trebăluia în ogradă, niște rândunele începuseră să zboare în jurul capului ei. Se înfundau în ceața ușoara de deasupra Fluviului, se întorceau ciripind și apoi săgetau spre cer. Bunica nu se arăta plictisită de zborul lor bizar și, mai tărziu fu răsplătită: rămase însărcinată. Mama se născuse prematur, la trei luni după aceea. Mama fusese și ea un copil obișnuit: începu să vorbească la șașe luni și să alerge prin ogradă la opt luni și jumătate. La vârsta de doi ani era deja în stare să își poarte singură de grijă: se spăla, se pieptăna, mai gătea câte ceva și aducea gălețile cu apa noroioasă a Fluviului. Mama își găsise o prietenă, o pisică râioasă care se rătăcise prin împrejurimi. O găsise pe pisică pe când încerca să mănânce un rac. Era o pisică portocalie cu o dungă albă sub bărbie.
O pisică, un animal care nu știa să toarcă și care nu prindea șoareci. Numai pești, raci și din când în când mesteca scoici. Fosforul îi dădea înțelepciune și calciul îi întărea ghearele. Pisica folosea la întregirea familiei. Mama își iubea mama, pe bunica mea. Seara îi despletea părul negru care începuse să capete nuanțe gri. Îl pieptăna, îl peria și îl ungea cu untura de pește. Astfel părul bunicii era permanent lucios și mirosea frumos. De multe ori pisica își freca nasul roz de părul bunicii și miorlăia ridicându-și coada. Mama o gonea pe pisică zicându-i moale: zât!
După o vreme, mama se duse la oraș. Spre deosebire de mama ei, mama era o ființă diafană, cu păr blond și ochi albaștri. Își pensa sprâncenele încercând să se arate mirată. Dar nu se mira de nimic. Mama știa de toate și vorbea câteva limbi. Nu multă lume se putea înțelege cu ea. După o vreme mă născu pe mine. Limbajul meu era mitocondrial. În timp ce încercam să îmi deschid ochii asupra acestei lumi, mă întrebam de ce mama mă făcuse fără ajutorul nimănui. Nu putem să o întreb pe ea: eram discret și nu doream să pătrund în intimitățile oamenilor. Chiar și după multă vreme, mama rămăsese blondă, suavă și mirată. Așa am cunoscut-o până în ultima ei zi. Ultima ei zi veni pe când eram de optsprezece ani, când plictisită de lumea din jurul ei și știind că își împlinise menirea, se chirci pe pat și muri.
Eram un băiat urâțel, slab și negru și locuiam în casa mamei mele, ceea ce nu îmi dădea niciun avantaj asupra fetelor. Mobila era puțină și rugoasă. Avantajele trebuia să mi le creez eu, dacă puteam. Și nu puteam. Fetele erau ființe ciudate care nu semănau cu mama sau bunica. Vorbeau prea mult și înțelegeau prea puțin. Pentru ele stelele erau luminițe pe cer și cam atât. Mai vorbeau și despre lună și îi făceau poezii. Cunoscusem mulți poeți dar felul lor de a se exprima era diferit de la unul la altul. Fiecare căuta limbajul lui original. Și nu putea fi: erau prea mulți poeți și prea puține limbaje. Așa se întâmplă întotdeauna. Spuneam că fetele erau ființe cu care nu prea mă puteam înțelege dar, oricum, mă înțelegeam mai bine cu ele decât cu băieții. Ãștia erau niște ființe pline de testosteron. Transpirau, scuipau și urinau testosteron. Testosteronul lor era albastru și mirosea urât. Hârtia de turnesol o înroșea tot în albastru. Tot fetele erau mai agreabile. Aveau și un suflet mai ușor de acceptat. Chiar și atunci când erau rele, egoiste și avare. Încercau și ele să supraviețuiască cumva. Pe parcursul primilor mei ani de viață am încercat să aflu cam tot ce se putea afla de aici. Nu era o plăcere deoarece tot ceea ce se știa era înscris pe hârtie. Mai târziu au început să apară și alte mijloace de comunicare în afară de scris, dar astea erau slabe și erau legate tot de semne. Nimic nu se putea transmite direct și creierul îmi amorțea de plictiseală între o sesiune și cealaltă; trecea un timp prea îndelungat. Între timp așteptam vești de la bunica. Vorbisem cu ea ultima oară când îi transmisesem condoleanțe pentru moartea fiicei ei. Bunica îmi răspunsese trimițându-mi condoleanțe pentru moartea mamei. Și mă întreba când am să mai trec pe la ea să o văd. Mai aveam câteva treburi de rezolvat și îmi planificasem să plec spre Fluviu. De fapt asta îmi era și dorința, îmi era dor de femeia aceea înaltă și neagră, de pisica galbenă și de apele acelea tulburi. Orașul nu îmi plăcea, era gălăgios și nu suficient de integru. În următorii ani mi-am terminat treburile și într-un târziu, am plecat spre "casa bunicii". Am ajuns acolo într-o seară după un drum lung și obositor de vreo două ore. Soarele încă nu apusese, razele roșiatice se reflectau în apa gălbuie colorând totul în portocaliu. Reflexele de lumină incendiau fațada casei și geamurile. Lungimile lor de undă se micșorau spre violet și toate imaginile deveniră tremurătoare. O pisică galbenă se rostogolea prin iarba înaltă. Privirea ei era la fel de galbenă ca și blană și asta făcea să nu i se vadă ochii, o față de pisică fără ochi și numai cu un zâmbet strâmb îndreptat spre din ce în ce mai palida lumină solară. Pisica lui Lewis Caroll. Acum știam și de ce era așa: se adaptase la culoarea fluviului pentru ca peștii să nu o poată deosebi de apele nămoloase. Aceiași pisică ce nu știa să toarcă. În aer era o pulbere ușoară care se depunea ca un polen pe petalele gardului. Aceiași casă ciudată în care locatarii se reproduceau prin sciziparitate și gardurile prin polenizare cu praf. Soarele se scufunda încet în apele fluviului iar Fluviul în sine apărea ca o bandă de cupru încinsă de dogoare. Ușa casei se deschise și bunica apăru în prag. Știam că este bunica dar nu o recunoșteam. În mintea mea bunica trebuia să îmbătrânească odată cu restul lumii, dar ea era departe de ființa zbârcită, cocârjată și cu părul alb pe care mă așteptam să o văd. Bunica nu mai era brună, devenise o blondă frumoasă, cu ochi albaștri, semănând izbitor cu fiica ei, mama mea. Era o femeie mai tânără decât mine, cu un zâmbet fugar și prietenos. "Vezi pisica? Cheam-o: Pis-Pis. O să vină la tine și o să te zgârie ușurel ca să o recunoști. Pe tine nu te-am văzut vreodată. Ești un băiat frumos, mai frumos decât mama ta". Râse șăgalnic și îmi întinse o mână albă și delicată cu unghiile lungi și înegrite. Înegrite de o murdărie veche, mai veche decât omenirea. Oare toate bunicile sunt la fel? Oare toți nepoții sunt la fel? "Bunico, am venit la tine. De fapt nu știu dacă m-ai chemat tu sau Fluviul". "Nu contează. Fluviul, eu, pisica, ograda și cerul de deasupra noastră suntem una. Una cu tine. Este timpul să devii viitorul tău. Să ai urmași pe care să îi înveți ceea ce știi tu acum. Cum e viața și de ce este așa cum este. Mama ta nu mai este și sarcina asta îmi revine mie. Cu sarcina copiilor tăi cu tot. Va trebui să ai un băiat și o fată. Copii care să repare casa, să hrănească pisici galbene și să bea apa din Fluviu. Cam asta este, dragul meu și va trebui să o faci".
Simțeam o greutate pe inimă. Așa se spune nu este așa? Am stat la casa bunicii până s-au născut copiii. Apoi i-am lăsat acolo și am plecat. Bunica avea treaba de a fi străbunică și de a reîntineri. Așa este viața noastră pe Pământ și nu noi am ales să fie așa. Eu va trebui să mă întorc la Facultate pentru a preda în continuare la catedra de astronautică.
La revedere!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!