poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1610 .



Mărturisesc
personale [ ]
Gânduri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Vinicius ]

2007-09-25  |     | 



Era o vreme când mă priveam doar printr-o oglindă găurită în mijloc. Nu știam că-i crăpată, nici măcar că tot ce văd în ea e deformat de liniile frânte pe care nici nu le conștientizam. Vedeam doar un chip hâd și-o lume neagră, mereu înconjurată de nori malefici și tunete vrăjmașe. N-aș putea spune că viața a reușit să retușeze prea multe, însă acum văd crăpăturile, văd și gaura, și conștientizez faptul că arătarea pe care o știam mai demult era doar o iluzie. Cu toate acestea, pe zi ce trece simt că îmi doresc să mărturisesc acea perioadă. Tata zice că-i un text prea lung, și să mai scurtez din el. Amicul meu de pană literară m-a sfătuit să vin cu cel de-Acum și că de-Aici începe literatura. Să nu mai scormonesc prin jurnale decât ca-ntr-un album de familie, și să împrumut de la dânsul Oglinda lui Orfeu, pentru a nu-mi șifona prea tare imaginea. Am s-o folosesc, dar o voi așeza lângă mine, căci niciodată trecutul nu ne definește, ci doar ne arată drumul pe care am mers pentru a ajunge în x-ul care se deplasează mereu, ținând astfel pasul cu Prezentul. Și indiferent de ce drum am fi ales, Universul nu stă niciodată pe loc, iar judecata ne-o facem singuri, cu o Balanță fără talere, pentru că Sufletul are o altfel de greutate. Și-așa spuneam atunci:

Mărturisesc, sunt un om mic, neînsemnat. Nu-mi place să mint. Nu-mi place să mă simt vinovat. Nu-mi place să fiu rău, sau să cad în capcane. Sunt un punct insignifiant în desenul mirific al perfecțiunii. Sunt o biată frunză mâncată de omizi dintr-un plop măreț, ce nu va muri niciodată. Sunt dezorientat, și mi-e frică. Mi-e frică, însă de ceva vreme frica se deghizează în curaj, în detașare. Frica s-a plictisit să fie ea însăși; acum se joacă de-a actrița. Sunt un rebut, și totuși tânjesc spre adevăr. Am greșit mult, și totuși vreau să mă îndrept.
Mărturisesc totul, doar să scap de această povară ce e atât de mare, atât de fioroasă, încât amenință să mă strivească între dinții ei băloși, și murdari. E adevărat, am făcut rău, mult rău. Mi-am bătut joc de mine, de viață, de lucruri sfinte, și chiar de Adevăr. Am râs ironic de lucruri frumoase, am condamnat bunătatea, am distrus idealuri, și am schingiuit dreptatea. Recunosc, sunt un om de nimic, ce nu merită nimic pentru că asta e tot ce știe : nimic. Mi-am batut joc de cei dragi, am confundat dragostea cu ura, și afecțiunea cu disprețul. Mărturisesc, mi-am pierdut puritatea, inocența, mi-am rătăcit sufletul în veșnicele coridoare ale ființei mele. Recunosc, atingerea mea a transformat iubirea în povară, a făcut din diamant o substanță vâscoasă, și rece, a spart oglinzi și a împrăștiat grămezile de cocostârci, ce discutau despre desăvârșire. Întregul meu corp ar trebui învăluit într-o bulă de gheață, și aruncat în neantul cunoașterii…uitat de fiece suflare, de fiece electron beat de durere, de fiece neuron înțelept. Mi-e frig, mi-e foame, îmi vine să vomit… îmi vine să urlu, să bat pe cineva. E adevărat, mi-am bătut joc de mine, de tot ceea ce e mai bun și mai energic în conștiința mea. Am violat o bucată din naivitatea mea, am ars trecutul cu un cărbune atât de fierbinte încât aerul îi fugea din cale, aruncând sacii cu oxigen pe podea și îmbulzindu-se spre găurile răzlețe din geamul jegos. M-am supus torturii cu o plăcere sadică, m-am torturat cu aerul omului debil. Am plâns, am râs… orgasmul mi-a sfâșiat interiorul, și a asmuțit norii răzbunării asupra creierului deja epuizat de valul de toxine. Mi-e rușine de ceea ce am fost, de ceea ce sunt și de ceea ce pot deveni. Rușinea s-a transformat în sânge, și încearcă să-mi purifice corpul, încearcă să mă ajute chiar dacă nu merit. Nu merit nimic… nu merit frumusețe, nu merit bunătate, nici adevăr, nici voluptate; nu merit bucurie, nici tristețe, nu merit adevăr și nici minciună. Nu merit viața, și nu înțeleg de ce mi-a fost dată. Nu înțeleg de ce am fost iertat de fiecare dată pentru prostia mea, pentru ignoranța mea, pentru complotul abil și murdar cu diavolul, cel de suflete suflător. Nu înțeleg de ce am primit atâtea daruri la naștere, de ce am fost privilegiat în viată, de ce știu atât de multe lucruri, sau de ce văd suflete când eu sunt atât de mic, de prost . . Suspin degeaba, pentru că nu am de ce. . Mărturisesc, sunt doar un mojic, un pederast metafizic, o scursură spirituală, ce nu are ce căuta în intervalul iubirii. Îngerii plâng când mă văd, însă nici ale lor lacrimi nu le merit. Sunt atât de nepotrivit pentru această lume încât vărs încontinuu, și nu mă pot opri pentru simplul motiv că vărsătura mă eliberează. Voma e fericită, pentru că scapă din această supă veșnic malefică. …
Sunt atât de rău, încât oamenii mă confundă cu un om bun. Sunt atât de abject, încât privirea mea e interpretată greșit, drept neștiintă, nevinovație sau prostie. Sunt atât de prost, încât absurdul se simte ca acasă, și-mi bea toată berea din frigiderul speranței. Sunt atât de rău încât mâncarea se crede condamnată, și plânge până la epuizare când află că va poposi în stomacul disprețului. Nu se poate sinucide, însă inainte de a intra pe porțile Tartarului aruncă blesteme atât de înspăimântătoare încât bătrânii greci ar rămâne consternați, și ar regreta toate necuviințele făcute. Mărturisesc, vocea mea usucă florile desăvârșite, surzește adevărurile invariabile și orbește frumusețea… Că totul pentru mine ar trebui să fie nimic, și că ar trebui sa fiu înmormântat în vid, și nu în nobilul pământ. Tot ceea ce eu am făcut pentru omenire a fost să-i sug leșia ca o lipitoare nesătulă, ca un sugar flămând, ca o scursură grețoasă ce sunt. Mărturisesc, pașii mei au pârjolit ulițe, străzi, trotuare și copaci. Că ochii mei au găurit ființe, au omorât pești frumos colorați, au plâns cu acid, și au săpat în întuneric… au ajutat la nașterea lui Belzebut, și au întreținut fierbințeala remușcării. .
Și-așa am rămas multă vreme, cotrobăind prin noroi după o pereche de ochelari cu lentile metalice, după o sapă mai zdravănă , cu ajutorul căreia să pot prăvăli movila de pământ peste mine, după ceva ascuțit pentru a-mi tăia urechile, în speranța că n-o să mai aud demonii care-mi gâdilau timpanele cu urlete sinistre, stoarse din trupurile lor cornoase. În zadar a fost totul, căci n-am reușit să fac nimic... Asta până-ntr-o zi, când dintr-o dată s-a făcut lumină. În cer s-a făcut o gaură, și-o mână salvatoare, înfășurată într-o aură aurie, s-a strecurat prin ea. Pumnul s-a desfăcut, iar palma mi s-a întins, printr-o candoare pe care n-am s-o pot descrie niciodată... Mereu am încercat să înțeleg cum de am reușit să atrag acest miracol divin, cum de vocea mea a răzbătut peste toate chiuiturile satanice care se răsfrângeau din oglinda găurită. N-am găsit decât faptul că odată, demult, într-un moment de disperare am scos un scâncet imperceptibil, cu limba împleticită și tremurândă, șoptind doar un cuvânt: Doamne...

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!