poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2130 .



Uzina moartă
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lucianpalia ]

2014-11-20  |     | 




Motto: ”Orice asemănare cu trecutul este o ficțiune!”

OARBA

În toamna aceea căzuseră multe ploi Săptămâni la rând cerul a curs pe pământ până când i-au secat izvoarele. Atunci și-a destrămat veșmintele ude și a coborât în chip de ceață pe străzile orașului, bântuind printre oameni și copaci. Mă trezisem foarte devreme cu o nemulțumire în suflet. Întreaga noapte mă luptasem cu stihiile din mintea mea, încercam să găsesc o soluție folosind drept pretext o disoluție. Și așa între veghe și somn mintea mea o luase razna, până când, spre cântatul cocoșilor, corpul nu mai rezistase acestui supliciu și am adormit. Când a sunat ceasul am avut senzația că mă reîncarnez direct din neant. Nu mai țineam minte nimic din ceea ce experimentasem între starea de veghe și somn. Dar după câteva guri de cafea am trecut la sentimente mai bune și mi-am amintit că trebuie să mă întâlnesc cu amicul meu, avocatul Marius P. la ora nouă fix. Aveam de rezolvat un caz dificil. Clientul nostru fusese învinuit că a comis în noaptea precedentă două tentative de viol cu lipsire de libertate a victimelor și acum se afla în arestul poliției. Fusese bătut în mai multe reprize și era aproape desfigurat, dar susținea că fiind beat nu-și mai amintea nimic, de aceea exista în mintea noastră, deja, suspiciunea că fusese maltratat chiar de către polițiști sau, în orice caz, cu acordul acestora. Primele concluzii justificau o înscenare a celor două tentative de viol, pe fondul unei răzbunări, în condițiile în care suspectul aflat în stare de beție completă nu avea discernământ. Nu știam care este însă mobilul infracțiunilor și în căutare de probe ne mulțumeam doar să credem că clientul nostru era ținut în arest nevinovat.

În drum spre primăria din Orașul Vechi scrutam cu atenție terenul din partea dreaptă a șoselei în timp ce mă încerca o senzația ciudată; mi se părea că după norii de ceață se ascunde fantoma din metal a defunctului Combinat Siderurgic VICTORIA. Desigur nu era decât o amăgire. La fel cum trupul unui mort este îngropat în pământul din care a fost luat și uzina metalurgică cu oamenii și cu evenimentele care au existat cândva a fost înmormântată în amintire. Când se va întoarce în neființă și cel mai tânăr fost angajat al acestei entități gigantice care a fost combinatul, nu va mai rămâne nimic de scos la lumină. Pentru că în mormânt domnește doar întunericul.

La sfârșitul anilor 70 am făcut practică în uzină. Fusesem repartizat la secția Turnătoria de radiatoare împreună cu mai mulți colegi de liceu. M-au impresionat halele înalte, impozante, negre; sub bolta acoperișurilor, ca o mare tulbure, vălureau nori roșietici. În incintă, într-o continuă mișcare, furnicarul de muncitori și de macaralele portal în mișcare, cubilourile fumegânde în care se elabora fonta dar și oalele de turnare în care clocotea metalul fluid, îți lăsau o imagine sinistră, desprinsă dintr-un film de ficțiune. Eram repartizat la atelierul mecanic deoarece mă pregăteam să devin mecanic de mașini și utilaje siderurgice – un anonim în acest furnicar. Maistrul Danciu, un omuleț simpatic și tăcut, îmbrăcat în halat albastru pe care sclipeau particule de grafit ne-a dat în grija șefilor de echipă. Dar aceștia nu ne prea puneau la treabă motivând că ne vom sătura noi de lucru atunci când vom fi calfe. Ne trimiteau în schimb să le cumpărăm din oraș țigări și alcool.

Secția de radiatoare era ea însăși o adevărată uzină. Fonta cenușie se elabora în șase cubilouri, un fel de furnale mai mici cu înveliș din oțel și dotate cu instalație proprie de răcire cu apă direct pe mantaua de oțel. Cubilourile erau alimentate cu minereu, resturi de metal, șpan, cocs, magneziu și calcar. Toate acestea se transformau într-un amestec fluid de metal și zgură, sub presiunea aerului cald care era insuflat prin gurile de vânt la o temperatură constantă de 800 de grade celsius. De fapt întreaga tehnologie a uzinei, așa cum aveam să aflu mult mai târziu, era destul de veche, fiind concepută după modelul rusesc al anilor 45 deși activiștii de partid se lăudau că uzina era dotată cu o tehnologie de ultimă generație. Cu tote neajunsurile și din cauza rețetelor moștenite din generație în generație dar și a tehnologilor pricepuți fonta cenușie de la Călan era de bună calitate și era renumită atât în țară cât și în celelalte țări din blocul socialist. Din aceasta fontă se fabricau batiurile de strunguri la Steagul Roșu Brașov, blocurile motor la Tractorul Brașov, pompele de la Aversa București dar și multe alte piese mecanice folosite în industria grea, industria de armament și în industria constructoare de mașini. Profilul acestei secții era reprezentat de radiatoarele din fontă care erau la acea vreme cele mai căutate piese de gen din țară, pentru calitatea lor. Deoarece aici se făcea treabă bună iar piesele turnate aici duseseră faima uzinelor metalurgice Nădlag/Călan, ale fraților Auskhnit, până departe. Radiatoarele eliberate din miezul de nisip fierbinte erau transportate în secția de curățătorie unde miezul din interior era evacuat cu ajutorul jetului de apă și apoi fiecare element era băgat la Oarbă. În acest compartiment praful era cuvântul de ordine. Oarba nu era altceva decât o instalație care funcționa într-o încăpere de câțiva metri pătrați, căptușită cu un covor din bandă de cauciuc, fără ferestre, cu o platformă cilindrică rotativă pe care se așezau elemenții din fontă spre a fi curățați de resturile de nisip și grafit. Această operație se numea desțunderizare. După închiderea ușilor platforma cilindrică se învârtea iar piesele erau desțunderizate sub jetul de aer în timp ce erau bombardate cu particule de nisip. Când ușile se deschideau piesele așezate pe cilindrul rotativ străluceau, de parcă razele unui soare de argint se reflectau pe componentele de metal. Tot aici se desțunderizau și căzile de baie, oalele de fontă, tablele metalice pregătite pentru vopsire dar și alte piese mărunte care luau drumul secției de emailaj și montaj.

Mă uimise încă de la început Oarba. Stăteam în praf, ore în șir și urmăream fluxul tehnologic care culmina cu introducerea pieselor la oarba, în vederea ultimului finisaj. Am înțeles că îi spuseseră Oarba deoarece încăperea nu avea nici o fereastră ci doar o manta solidă de protecție în jurul său. În întreaga secție de curățătorie persista în aer un praf dens încât nu te vedeai om cu om. Mi se părea că trăiesc într-o furtună de nisip în plin deșert. Am aflat că muncitorii de aici erau cel mai bine plătiți din întreaga secție. Dar am înțeles repede că zilele lor erau numărate și că speranța lor de viață era o ecuație cu o mare necunoscută. Înainte chiar de pensionare se îmbolnăveau de astm bronhic, silicoză sau cancer pulmonar. Șeful de echipă mă repartizase împreună cu un muncitor mai tânăr să supraveghez acest compartiment pe care îl avea echipa noastră în întreținere. Pot spune că praful permanent din aer îți crea impresia că este noapte. Instalația de iluminat nu putea să străpungă particulele de nisip iar instalația de ventilație era inexistentă, Ulterior am aflat că printre grătarele din pardoseală, unde erau dezbătute radiatoarele din învelișul de nisip, molozul rezultat cădea într-un buncăr de unde era repartizat pe benzile transportoare într-un loc în care era încărcat în vagoane și aruncat pe halda de șlam. Totul mecanizat. Deci sub turnătorie exista o altă uzină compusă dintr-un sistem de benzi transportoare care erau deservite de alți muncitori. Așa îmi explicam cum la sfârșitul schimbului ieșeau parcă din pământ fețe noi, înnegrite de grafit și de praf, despre care câteva luni nu am aflat că există și că își petrec jumătate din viață în uzina de sub uzină. Sunt oameni ai nopții, am conchis și un fior rece mi-a străbătut șira spinării. Curând aveam să realizez că această uzină subterană se întinde pe sub tot combinatul, pe câteva veci de hectare și făcea posibilă comunicarea între sectoare. Mi-am dat seama că odată intrat în acest loc straniu îți era foarte greu să te desprinzi și să-l părăsești. Mi-am spus la început că nu doresc să rămân în acest infern. Dar cu timpul am uitat. Mă învățasem. Uneori mă îngrozea Oarba, cu șuierul monoton al nisipului care lovea metalul în întuneric. Îmi insufla teama de spațiu închis și de neputință. Știam că nu voi rămâne o viață întreagă în acest loc. Cu toate că odată sosit în uzină era greu să pleci în alt loc. Timpul își pierdea semnificația și viața își secretiza sensul. Și într-o zi președintele de sindicat te anunța solemn la sfârșitul schimbului să treci pe la birouri și să-ți ridici decizia de pensionare. Stăteai prostit în mijlocul tovarășilor care te felicitau și nu știai dacă să râzi sau să plângi.

Orășelul era frumos, leafa era leafă, școlile erau bunicele, siguranța era siguranță. Te întrebai dacă vei găsi un loc mai bun sub soare. Mai puteai oare să ieși din lațul care te cuprindea cu fiecare zi și mai aveai oare suficiente resurse să pleci? Dar de ce să pleci? Unde să pleci? Nici tata nu a plecat. Nici tatăl său nu a plecat. Din locul acesta a evadat doar străbunicul, însă demult, prin anul 1910 și nu s-a mai întors. Niciodată. Despre el nu știm decât că ar fi existat. El era simbolul Americii. Al libertății! Care libertate, mă întrebam? Nu se naște oare omul liber? Atunci de ce să pleci? Dacă la naștere toți oamenii sunt egali și liberi? Greșisem oare drumul? Prietena mea Michelle se întreba de ce eram tot mai tăcut în ultima vreme. ”Ce faceți voi acolo?”, m-a întrebat, fixându-mă cu ochii ei albaștri. ”Ne uităm la Oarba...” i-am răspuns într-o doară.

BATALIONUL

Când retrăiesc aceste momente din propria-mi viață îmi tulbură mintea un poem cu accent douămiist: „tot ce a fost viață în mine/nu va mai fi decât o conservă / din tablă strălucitoare/desțunderizată la Oarba/ în care se sparg dinții ei din nisip/ai alungat din mine orice mâine/și nimic nu va mai fi/ca și cum n-ar fi fost/ca și cum.” Cert este faptul că nu mi-am ținut promisiunea că voi pleca unde voi vedea cu ochii din acest loc. Unde să plec? În lumea bolnavă de capitalism în care plecase străbunicul meu al cărui nume îl port? Auzisem de la profesori despre tot felul de orori din acea lume unde exista o falsă democrație. O lume pe care nu o văzuse nimeni dintre cunoscuții mei. Aici era însă bine. Luam chenzina de două ori pe lună și aveam locul de muncă asigurat. Așa mă învăța mama și îmi dădea ca exemplu pe toți antecesorii mei. Măcar să strâng niște bani. Poate fac o școală de maiștri. Deocamdată ea mi-a pus la mână o brățară de aur: meseria. Tata nu spunea nimic. Mă privea și tăcea. Își cerceta palmele mari, cu bătăturile înnegrite de mânerul din oțel al lingurii cu care turna fonta incandescentă în miezurile radiatoarelor. Scotea un briceag din buzunarul pantalonilor și își tăia bătăturile. Ofta. Nu suportam această mazilire a palmelor sale și priveam în altă parte. El nu-i avea la inimă pe comuniști. Când se îmbăta se certa cu ei, îi înjura, de la Dej și Ana Pauker și până la Ceaușescu. Atunci mama îl împingea cu forța în casă ca să nu-l audă Bată-l Toaca, care ne putea face mult rău. Bată-l Toaca era porecla notorie a sectoristului Rebenaru, un plutonier major originar din Oltenia, aciuat în acest orășel. Era spaima orașului: înalt de aproape că dădea cu fruntea de cer, ciolănos și brutal; îi plăcea să se laude afirmând că el nu ierta nici chiar pe tatăl său, dacă a greșit. Unii spun că a amendat-o pe soția sa, care a traversat greșit strada pe când aceasta se îndrepta spre barul unde era chelneriță. Ba mai mult. Că s-ar fi amendat chiar pe el însuși când și-a dat seama că a trecut strada printr-un loc nepermis. Refuzam să cred aceste povești și nu puteam să-mi închipui că ar exista o asemenea persoană. Mi se părea fără sens. Dar Bat-l Toaca și-a dovedit însă din plin zelul. Printre altele i-a făcut dosar penal și l-a băgat la pușcărie pe nea Dumitru Fluierice, cel ce-și făcuse casă lângă podul vechi. Bată-l Toaca l-a surprins când adusese de pe câmp, într-o toamnă târzie, doi saci de cartofi aproape degerați, pe care-i adunase de sub stratul de brumă de pe arătura de toamnă. A fost purtat ca un osândit la moarte pe ulițele satului. Așa cum era slab și amărât omul fusese obligat să împingă căruciorul cu cei doi saci de cartofi pe strada principală până în curtea CAP-ului din vecinătatea casei noastre. Toți îl urmăreau ascunși după porți. Nu s-a găsit nici unul măcar să iasă în stradă și să îi ia apărarea. Cred că acești amărâți chiar îl compătimeau și sufereau sincer împreună cu el ascunși în spatele porților. Doar atât puteau face pentru concetățeanul lor Fluierice. Când a răsturnat sacii în fața magaziei s-au împrăștiat pe beton o grămadă de cartofi minusculi, tăiați de plug, amestecați cu alți tuberculi mărunți cât bănuții de cinci bani, pe care bietul Dumitru îi adunase de pe urma plugurilor care pregăteau pământul pentru cultura de toamnă. Vroia să-și îngrașe purcelul pe care-l cumpărase la târgul de Sfântul Dumitru. Nu se găsea nici țipenie de prin aprozare. Toată producția era trimisă la ruși. La fabricile de alcool. În compensație cu tehnologia rusească. Bată-l Toaca nu a avut milă. Cu tote rugămințile și promisiunile omului că nu va mai face. Să-i dea o amendă dar să nu-i facă dosar penal. Îi va rămâne familia fără ajutor în pragul iernii. ”Legea e lege! Nu eu te condamn. Legea!” A conchis milițieanul cu un aer filozofic și l-a trimis după gratii pentru doi ani.

În anul acela Cooperativa Agricolă ÎNFRÃȚIREA a trăit o experiență similară pildei biblice a bogatului căruia i-a rodit țarina. S-au făcut foarte mulți cartofi. Pentru că nu mai era loc în silozuri i-au depozitat în beciul de sub sediul ceapeului. De fapt ceape-ul funcționa în fostul conac al familiei Szoci. Printre altele beciul a ținut loc cândva și ca temniță pentru nesupuși. Din cauza căldurii din beci cartofii s-au stricat în câteva săptămâni și mirosul greu se simțea de departe, încă de la marginea orașului. Ioșca Baci, președintele ceapeului umbla negru la față de frică să nu afle cei de la partid despre această pierdere. S-a tocmit cu tata și cu unchiul Diordică să scoată cartofii din beci și să-i arunce în Bărâcea, un fir de apă care curgea pe lângă conac. Au scos câteva nopți cartofii cu targa și i-au basculat în albia pârâului. La raion nu s-a știut nimic. Deși toată lumea din localitate știa. Ioșaca Baci a ieșit basma curată. Tata și unchiul Diordică a fost pontat cu 30 zile de lucru, așa că și-au depășit norma în acea lună.. Când au terminat treaba cineva le-a adus o sticlă de țuică. Au gusta în tăcere. Tata a vărsat câteva de picături pe jos. ”Pentru bietul Dumitru! L-au băgat la zdup nevinovat. ” a zis și și-a făcut o cruce largă. În mintea lui Dumitru Fluierice era ca și mort. Apoi s-au îmbătat rău de tot. În acea toamnă tata s-a îmbolnăvit grav. Avea frisoane, grețuri și vomita într-una. L-au dus la spital. L-au descoperit bolnav de hepatita. Mirosul din beci îl dăduse gata. Cât timp a stat la spital pe mine m-a călcat motocicleta. Ne jucam în stradă, în fața casei noastre, lângă poarta ceapeului. Mama ne lăsa să ne jucăm pe stradă. Foarte rar trecea vreo mașină de la județ care parca în fața sediului cooperativei. Ne mai întrerupea joaca câte o căruță. N-am văzut când prietenii mei s-au tras lângă gard și Pavel Floca îmi făcea semne disperate să fug din drum. Acesta avea ochii bulbucați și în disperarea lui se făcuseră cât cepele încât fața lui oacheșe părea fața unui spânzurat. Nu înțelegeam ce vrea de la mine. N-am avut timp să îmi spun că ceva bine nu-i dar gândul acesta a ținut doar o clipă și când am întors capul am văzut minunea. Se apropia de mine pădurarul Cela călare pe motocicletă. Am distins doar omul de aproape o sută cincizeci de chile care strângea între picioare monstrul de fier și cauciuc ca pe o jucărie. În cealaltă clipă roata motocicletei s-a oprit în burta mea și îmi amintesc și azi fața îngrozită a pădurarului, parcă era lipită de cer. Apoi nu mai știu nimic. M-am trezit doar când doctorul Isaac îmi așeza mațele. Nu și-au dat seama că eram conștient. Tifonul deasupra mea se dăduse la o parte și în oglinda imensă din tavan îi vedeam cum umblă prin intestinele mele, dar mă simțea, de parcă nu eram eu. De bună seamă că din cauza anesteziei aveam acea stare confuză și o senzație de apatie la tot ce se întâmpla în jur. Doctorul Isaac îmi salvase viața.

Tatălui meu nu i-au spus nimic. El era internat la contagioși în spitalul din Hunedoara iar eu la secția de chirurgie a spitalului din Călan. Mama vorbea cu tata prin geam. Ca să pară totul în regulă i-a dus într-o zi aparatul de radio și tata a părut că a uitat să întrebe de ce nu m-a adus și pe mine să-l văd. Despre tot ce s-a întâmplat i-a povestit câteva luni mai târziu, Atunci a privit-o lung și a oftat. Nu a certat-o. M-a mângâiat pe frunte și privirea lui s-a oprit într-n punct de deasupra sobei. Pădurarul Cela nu m-a vizitat niciodată și nici nu cred că s-a interesat vreodată de mine. Iar mama nu a avut nici o pretenție de la el. O vedeam înainte de culcare cum își făcea doar o cruce mare cu gesturi largi în fața icoanei vechi din perete și îi mulțumea lui Dumnezeu că eram încă în viață.

M-am angajat în luna februarie la secția de Mecanică din uzină. Începuseră lucrările de extinderea uzinei. Creștea. Ca un copil. Într-o zi va deveni combinat siderurgic. Au fost dărâmate băile comunale și Autogara, spitalul vechi, câteva magazine dar și stadionul echipei de fotbal cu parcul și piața din vecinătate cu tot și au fost demolate mai multe străzi de case din orașul vechi. Locatarii au fost făcuți peste noapte orășeni și chiar au fost mutați fără să fie întrebați dacă vor sau nu vor în noile blocuri de locuințe din Orașul Nou. Creștea uzina. Creștea și orașul. Vedeam zilnic multe fețe noi. Oamenii erau aduși din toate colțurile țării. Secția de mecanică era împărțită în două: Secția Mecanica Nouă și Secția Mecanica Veche. Cea din urmă era amplasată lângă furnalul 1 de 250, chiar în apropierea silozului vechi. Aici se pregăteau piesele pentru reparațiile capitate la cele două furnale de 250 metri cubi, la macarale și la podurile rulante, la cubilouri, culbutor, saci de praf, taisăne și alte utilaje de incintă. Tot aici se pregăteau pentru turnare și se finisau după turnare gurile de vânt pentru cubilouri și furnale. Am fost repartizat în echipa condusă de Bandi Baci. Acesta era un bărbat mic, rotofei și foarte vorbăreț. Ne-a depănat încă din prima zi de lucru o mulțime de amintiri. Lucrase la ICSH în brigada de construcții siderurgice pe mai multe platforme industriale din țară. Vorbea forte frumos despre oamenii puterii și de fiecare dată când vorbea despre președinte spunea cu glas tremurat ”tovarășul Ceaușescu!”I se părea că este foarte important când pronunța acest nume. Aveam să aflu că era un apropiat al maistrului principal căruia îi raporta tot ce se întâmpla în secție.
Cu toate acestea omul mi s-a părut simpatic, deși nu ne scutea de loc de la muncă. Ne spunea că trebuie să ne străduim să învățăm meserie, deoarece doar așa vom putea răzbi în viață și se dădea exemplu pe el, copil de la țară, care a reușit în viață. Aveam și un subiect comun de discuție. Unul din frații săi emigrase, probabil la sfârșitul războiului, în America, fapt despre care era chiar dacă doar în particular, foarte mândru. Acest secret era însă ascuns cu grije de neaveniții din jur, probabil de frică să nu-l dea afară din partid. Când i-am povestit despre străbunicul Ioan care a emigrat în America în anul 1910 și-a schimbat atitudinea față de mine și și-a astupat gura cu degetul arătător, ca să vorbesc mai încet. Atunci am înțeles că în el locuiau în același timp două persoane: omul nou comunist și omul vechi care nu poate să moară de nostalgia trecutului său ancestral. Mi-a povestit că lucrase după program pentru toată conducerea uzinei și chiar și a județului. Încerca să mă învețe și meserie. Îmi spuneam în sinea mea că sunt doar pentru un timp foarte scurt în această situație și că voi pleca cu siguranță la facultate și nu mă interesa să învăț mecanică. Dar mă prefăceam că mă interesează și chiar arătam pricepere în unele lucrări încredințate. Învățasem repede jocul dedublării sinelui. Mă maturizam încet dar sigur, îmi spuneam și îmi dădeam toată silința să mă port cu responsabilitate. În special cădea în sarcina mea curățenia de la locul de muncă. Lucram de la ora 6 șase dimineața la ora două. Mi s-a părut de la început un program infernal. Mă trezea tata cu noaptea în cap după sunetul sirenei uzinei, exact la ora cinci dimineață. ”A sunat duda!”, îmi spunea deschizând ușa camerei. Ne îmbrăcam în grabă să prindem autobuzul de Grid, un sat aparținător care aducea muncitori la fabricile din oraș, Autobuzul era întotdeauna full. Ne prelua din întuneric și ne ducea până la poarta uzinei.

La ora șase fără un sfert trebuia să coborâm în secție la apel, îmbrăcați în salopete. Ne ponta strigându-ne pe nume însuși Colonelul Pascu, maistrul principal care tăia și spânzura în acel loc. Nu-l putusem suporta încă din prima zi de muncă. Mi se părea fals, pripit și ciudat. Atunci am aflat că fusesem repartizat la Batalionul Disciplinar al uzinei, așa era cunoscută secția Mecanica Veche, din pricina muncii grele dar și a disciplinei impuse de maistrul Pascu. Dacă întârziam câteva minute la apel riscam să îmi taie o oră. Tot o oră ne tăia și dacă părăseam locul de muncă mai repede de ora două fără un sfert. Dar sub acest ultim aspect lucrurile s-au îmbunătățit repede datorită faptului că la secție au fost repartizate două clase de femei: o clasă de sudorițe și o clasă de electrocariste, în total vreo 60 de femei, între 20 și 30 de ani, cele mai multe necăsătorite sau divorțate. Aveam să constat repede că fiecare venise cu povestea fascinantă a vieții ei. Pentru noi cei treizeci și ceva de absolvenți de parte bărbătească care am fost repartizați în acestă secție, cei mai mulți eram încă copii, a fost ceva nou și chiar sublim. Mai ales că din cauza unicei săli de baie din secție, sală care era dotată doar cu trei dușuri amărâte, femeile erau lăsate să plece la baie la ora unu și un sfert. Așa că ne-am adaptat și noi, cei tineri, foarte repede acestei situații. Pe ferestrele băii care erau vopsite cu vopsea verde au apărut unele zgârieturi, aproape invizibile din interior, prin care ne uitam de afară în interiorul băii. Fiecare avea gaura lui! Atunci am deslușit prima dată tainele trupului femeiesc. Ne așezasem vreo doisprezece tineri bărbați de-a lungul ferestrei băii situată în partea din spate a secției. Eram preocupat de ceea ce văd dincolo de sticlă, de farmecul aburului de la duș mângâind trupurile tinere și în timp ce mă delectam cu fruntea proptită de geam nu am observat cum, atenționați probabil, de un semn al celui care stătea de șase, unul câte unul, colegii mei s-au retras de la fereastră. M-a trezit doar o palmă mare care a căzut greu pe ceafa mea, apoi încă una de mi-a zburat la vreo doi metri casca de protecție care îmi atârna pe cap. ”Rușine să-ți fie, măgarule. Ți s-a făcut de femeie, nu-i așa? Pe azi ești nemotivat. Hai la mine în birou.” Colonelul Pascu era enervat de-a binelea. Purta cască albă de protecție și de sub halatul albastru i se vedea burta proeminentă ca un balon introdus pe sub haine. L-am urmat în birou în hohotele de râs ale muncitorilor. Mi-a ținut o lungă morală tovărășească compusă din trei părți: introducere, cuprins și încheiere. Mi-a spus că a fost coleg cu tatăl meu și că trebuie să vin a doua zi cu el la muncă.


S-a prezentat doar tata. Mie mi-a luat trei zile de concediu medical de la doctorul de întreprindere Nicoară, căruia i-a dus drept suvenir doi cerbi turnați din bronz. Mi-a explicat că dacă cerea doar o zi de medical nu beneficiam de plată. Regulamentele prevedeau că nu se plătesc decât de la trei zile în sus de concediu medical, aspect care mi s-a părut nedrept și absurd. Tata m-a iertat și s-a dus și a vorbit cu Colonelul iar lucrurile s-au schimbat în bine. Însă eu mi-am jurat că o să plec la școală și nu o să stau mai mult de un an în acest infern. ”O să scot om din tine. Așa am convenit cu tatăl tău. Și nu uita, tatăl tău mi-a dat dreptul să te bat. Ne-am înțeles?”. Nu înțelesesem și nu i-am cerut nici tatălui meu să-și justifice acordul dat Colonelului. Dar din ziua aceea am hotărât să devin un răzvrătit. Înțelegeam că tot ce învățasem la școală despre omul nou nu reflectau adevărul iar teoriile despre transformare, demnitate și umanism nu erau doar simple povești însăilate într-o lume nedreaptă și că viața înseamnă mult mai mult decât tiparele omenești ale unei orânduiri sociale.

Singura consolare pe acre o aveam în acea vreme era prietenia cu Michelle. Aceasta era atât de firavă încât mi se părea că zburdă vântul prin oasele ei. Gusturile noastre masculine nu se emancipaseră încă și nu ne dădeam în vânt după fetele slabe. Despre acestea spuneam că au două bețe înfipte în fund. Îmi amintesc că una dintre ele fusese și ” doamna Grisina”, profesoara de chimie, a cărui nume real nu mă străduisem să mi-l întipăresc în memorie. Mi se părea atât de slabă încât nu cred că nu i-am contemplat niciodată formele vagi de sub halatul bej pe care-l purta pe deasupra hainelor când venea în laborator. Mi-au rămas în amintire doar ochii ei întunecați și fața sa întotdeauna melancolică. Însă nu s-a străduit să se facă remarcată prin nimic. Orele ei erau plate ca parchetul vechi de pe jos, iar la lucrările de control se făcea că nu observă fițuicile din care ne inspiram. Poate din această cauză, atunci când a plecat la altă școală, aproape că nici nu i-am observat dispariția. Mult mai târziu, când am cunoscut-o pe Michelle mi-am amintit de profesoara de chimie și de porecla sa cu iz alimentar. Nu mi-a rămas de constatat decât ingratitudinea mea din acea vreme. Dar Michelle avea o frumusețe naturală chiar dacă mie mi se părea forte slabă. Ceilalți erau chiar invidioși pe prietenia noastră și făceau deseori pe seama ei glume pe care eu nu le gustam și de aceea mă prefăceam că nu le aud. Ne plimbam deseori, duminică seara, pe strada Florilor și mergeam așa, fără să ne spunem nici un cuvânt, minute în șir. O așteptam cuminte la capătul străzii și mă străbătea un mic fior întotdeauna când îi zăream silueta firavă plutind parcă deasupra trotuarului. Sau nu. Aluneca deasupra trotuarului. ”Facem un tur de oraș?” o întrebam și alunecam și eu în stânga ei fără să mai aștept răspunsul. O priveam pe furiș. Avea ochii albaștri, albaștri ca cerul în diminețile de mai. Sau ca cicoarea. De câte ori îi întâlneam privirea mă întristam fără motiv și îmi veneau în minte versurile lui Esenin: ”Nu știu voi muri curând/mai trăi-voi oare?/vinul mi-a făcut apoși/ochii de cicoare.”

Nu știu de ce îmi veneau în minte acele versuri la întâlnirile noastre. Dar era ceva straniu. Porneam într-o tură de oraș, așa cum ani la rând sau poate zeci de ani au făcut- zeci, sute de perechi , mii de perechi de-a lungul anilor. Sintagma o tură de oraș se moștenise din generație în generație și unii dintre părinții noștri au povestit că și ei își însoțeau prima iubire pe sub merii sălbatici și pe sub castanii încremeniți în așteptare. Strada avea vreo cinci sute de metri la care se adăugau alte trei-patru sute de metri din fața magazinelor din centru vechi, și se desfășura circular, ocolind școala primară. Desigur că atunci când se construiseră primele blocuri aceasta fusese dimensiunea reală a orașului nou. Și parcurgerea acestei ciudate străzi circulare echivala cu o tură de oraș. Prinsesem gustul boemei dar și al băuturii. De aceea mă simțeam vinovat când ieșeam în compania fetei, deoarece mi se părea că o compromiteam. Probabil de aceea îmi veneau în minte acele versuri ale poetului cu a cărui dramă existențială mă simțeam solidar și eram sigur că și pe mine mă aștepta un destin tragic. Michelle citise foarte multă literatură bună și îmi împrumuta cărți. Sursa aveam să o aflu cu mult mai târziu. În acea vreme se pregătea să susțină examenul de admitere la Facultatea de filologie din cadrul Universității din Iași. La început nu m-am dumirit de ce alesese tocmai acest centru universitar atât de îndepărtat dar după o vreme am înțeles că avea rude în acea parte de țară. Într-o zi i-am mărturisit că nu voi rămâne mult în uzină. Mă simțeam înlănțuit. Aș fi vrut să plec încotro văd cu doi ochi dar îmi era o teribilă teamă de necunoscut. Când mă despărțeam de Michelle și mă întorceam în camera mea din căminul de nefamiliști mă aruncam direct în pat. Stăteam în întuneric ore în șir. Îmi plăcea să visez. Erau cele mai frumoase clipe din singurătatea mea. Ușor, treceam granița în închipuire și trăiam poveste după poveste. Cel mai mult mă vedeam plecând în lume, departe de casă, de cunoscuți, de părinți. Întotdeauna povestea începea ca în filmele din acea vreme. Lucram pe un șantier, îmi făceam studiile la seral apoi se făcea că mă înapoiam în uzină. Eram în închipuire de cele mai multe ori inginer specialist și se făcea că că nu mă mai cunoștea nimeni iar eu trăiam viața unui personaj misterios. Altă dată mă refugiam într-o mănăstire unde întâlneam un personaj ciudat, gen Pascalopol, dar mult mai bătrân, de fapt un compozitor ratat care mă ajuta să îmi descopăr talentele ascunse și mă învăța să cânt la pian și să compun muzică. După o vreme îndelungată prietenii mei m-ar fi întâlnit în acel loc. Iar poveste nu se sfârșea niciodată. Într-una din variante Michelle era căsătorită cu unul dintre amicii noștri pe care, trebuia să o recunosc, fusesem deseori gelos . Nu mă recunoșteau de prima dată și trăiam cu toții o stranie poveste. Alte ori eram ofițer sub acoperire și mă întorceam în oraș fiindu-mi încredințată o misiune importantă. Toate aceste povești pe care le construiam în mintea mea aveau ca final trecerea graniței în împărăția lui Morfeu. Când mă trezeam să plec la muncă eram întotdeauna ursuz.

RELICVE

M-am întors de la Brașov într-o primăvară. Era luna aprilie și eu aveam o față arsă de soare încât mulți nu m-au cunoscut. Jurasem că nu mă mai întorc în combinat dar cum nu aveam alternativă m-am angajat mecanic de întreținere la Secția II Furnale. Nu găsisem alt loc în care să muncesc și să îmi reiau în același timp ultimul an de liceu pe care îl abandonasem și să-mi dau bacalaureatul. Locuiam cu părinții și acesta era un mic avantaj. După ce făcusem armata și văzusem cam ce se întâmplă prin lume îmi schimbasem viziunea despre lume și despre viață. Perioada de lipsuri și îngrădiri petrecută la unitatea militară din Brașov îmi ajutase să deschid ochii și să văd mai bine ce se petrece în jurul meu. Foarte repede am înțeles că societatea socialistă multilateral dezvoltată nu este cea mai perfectă societate și că de-a lungul istoriei s-au succedat și se vor mai succede forme de organizare socială multe și complexe. Aflasem și despre protestele din anii 80 din Valea Jiului și despre opoziția din diaspora. Mă descurajau acum salariile înjumătățite, fețele mohorâte ale oamenilor dar și lipsa alimentelor din magazine. Nu mai credeam orbește în sublimul epocii de aur. Într-o zi maistrul Sava ne-a informat că se va pune în funcțiune furnalul de 1000 metri cubi cu nr. 4 și că va fi prezent la acestă ceremonie Nicolae Ceaușescu în persoană. Eram în schimbul de noapte și știam că a doua zi va avea loc evenimentul mult așteptat. Mă bucuram chiar că voi ieși din schimb la ora 7 și nu voi fi nevoit să particip la acest eveniment care a fost pregătit cu foarte mare atenție. În ultimele zile s-au reparat drumuri, s-a betonat în câteva ore platforma imensă din fața furnalelor și platforma autogării, unde avea să aterizeze elicopterul prezidențial, s-au plantat pomi gata înfrunziți care nu s-au mai prins niciodată, s-au afișat benere cu lozinci partinice , s-a împodobit platforma furnalelor cu flori și cu alte lucruri strălucitoare. Mișunau printre noi activiștii de partid. Unul Oargă, care era secretar de partid pe uzină chiar m-a apostrofat că eu de ce nu fac nimic. Ce să-i spun? Că misiunea mea era să păzesc instalația de răcire a furnalului de care răspundeam? L-am lăsat să mă muștruluiască și de la un timp m-a lăsat și a plecat. Știam că furnalul nr. 2 nu este încă pregătit pentru a fi pus în funcțiune. Bântuiau multi băieți cu ochii albaștri. Îi cunoșteam chiar dacă purtau salopete noi. Se vedea de la o poștă că nu sunt dintre ai noștri. Nu lipseau nici organele de stat. Era pe atunci unul Coca, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara, înalt, bine hrănit, cu tâmplele argintate și față de cal, care își făcea veacul printre muncitori. Avea misiunea să identifice elementele nesănătoase și să le prelucreze pentru a fi recuperate. Făcuse și niște arestări, ad hoc, și reușise să bage spaima în bieții pieței pălmași.

Mă trezisem cu el în spatele meu în timp ce sudam una de alta două țevi de oțel de 3/8 pentru a obține o țeavă lungă de oxigen pentru evacuarea fontei din furnal. Mă aflam la vatra furnalului și o voce severă m-a apostrofat: ”Ce faci aici tovarășe?”. Mi se oprise pe buze o înjurătură urâtă, foarte urâtă, când a sărit în fața mea. Se holba la mine de sus. ”Fac țevi pentru oxigen”, i-am răspuns. M-a privit ca și când știa totul despre mine. Probabil auzise multe. Ce gândeam, ce spuneam, ce beam în timpul serviciului, ce făceam în timpul liber., ce mâncam, ce înjuram. ”Tovarășe, cum adică muncești. Cu țigara în gură, tovarășe? Dacă te arestez în momentul acesta? Știi că poți să ne arunci pe toți în aer?”. Încerca să mă intimideze. ”Știi cine sunt eu?” Am ridicat din umeri deși știam cine este. Ignoranța mea l-a scos din sărite. Să vină maistrul lui aici! A trimis pe un cauperist care stătea gura cască după maistru Sava. Acesta a venit în scurt timp. Gâfâia din cauza celor 30 de scări pe care le urcase în grabă. ”Tovarășe Sava. Ce-i cu ăsta aici? Să mi-l treci pe listă și să mi-l trimiți la instruire. Uite ce face: fumează în timp ce sudează!Asta nu-i disciplină, tovarășe Sava!”. În zadar am încercat să-i explic idiotului că arcul voltaic al electrodului dezvolta o temperatură mai mare cu peste o mie de grade mai mare decât jarul țigării mele și că la 10 metri de noi pe rina mare curgea fontă fluidă la cca. 1300 grade celsius. Mi-a spus să tac și așa am ajuns pe lista proscrișilor. Când m-a lăsat în pace s-au adunat în jurul meu furnaliștii să afle ce s-a întâmplat. În jurul nostru continuau de zor pregătirile pentru vizita președintelui. De fapt pornirea furnalului se făcea doar cu numele.

Numai că au aranjat lucrurile în așa fel încât această înscenare să pară reală. În dimineața când urma să aibă loc vizita lui Nicolae Ceaușescu am aflat consternat că pentru siguranță nu se vor mai efectua schimburile și noi, cei din tura de noapte, vom rămâne pe loc și nu vom părăsi furnalul decât după plecarea șefului statului. Eram singurul lăcătuș apaducter de pe furnal. Îmi era somn și simțeam oboseală puternică. După 8 ore de noapte petrecute în căldură, zgomot infernal și în praf nu aveam cum să par zglobiu. La ora cinci dimineața hala furnalului a fost ocupată de oameni în civil pe care nu i-am mai văzut niciodată și care s-au răsfirat postându-se pretutindeni: în liftul furnalului, pe pasarela dintre lift și gâtul furnalului și chiar pe platforma podului rulant din hala de turnare, dar și pe acoperișul din tablă zincată, etalajul sau cuvele furnalului. Un civil de vreo patruzeci de ani după ce s-a prezentat m-a întrebat care era rolul meu pe furnal. După ce a aflat ce supraveghez mi-a șoptit amenințător: ” Dacă se va sparge o sticluță de cobalt când se va uita Tovarășul în furnal vei ajunge la mititica! Să ții minte!”. A plecat dar s-a întors repede. ”Tovarășe. Cum poți să apari în fața tovarășului Președinte cu hainele aste murdare. Repede la magazie și cere să-ți dea o salopetă nouă!” Am plecat la magazie. Am remarcat că tot schimbul primise haine de lucru noi. Ofițerii de securitate supravegheau orice amănunt. Amenințarea era principala lor calitate. Sticlele de cobalt se foloseau la capacele prin care urmărea pântecele furnalului prin gurile de vânt. Trebuiau însă decupate cu patentul din bucățile mai mari până când se potriveau în capacele rotunde de metal prevăzute în acest scop. Era frumos cobaltul. Avea culoarea albastru indigo. Ne proteja vederea atunci când ne uitam în furnal spre a supraveghea arderea. Un spectacol fascinant. Bucățile de cocs și de minereu alunecau spre cuva furnalului incandescente, aproape fluide. Ca un făcut mi se spărgea plăcuță după plăcuță și nu mai eram capabil să le înlocuiesc. Mă cuprinsese un sentiment de groază. Ce să fac? Dacă se va uita tovarășul în furnal? Am auzit aplauze dinspre furnalul cu nr. 4, pe care se prefăceau că-l pornesc. Aduseseră în acest scop sub hala furnalului o oală de 90 de tone cu fontă fluidă de la Furnalul nr. 3 și începuseră manevra de descărcare a furnalului fixând în orificiul de elaborare a fontei mașina de perforat. Apoi, după o vreme, în valurile de rumoare s-a auzit printre furnaliști ”Vineee!”. Eram între diuzele nr. 6 și șapte ale furnalului. Atunci a apărut el, urcând încet scările de pe platforma gurilor de vânt, flancat de directorul Bucur și de Agachi, ministrul metalurgiei. Părea o fantomă. Mic, pipernicit, tras la față și palid. Purta un costum deschis la culoare și o șapcă de de spărgător de grevă. Mi-am spus că arată chiar foarte rău și nu-l ajută cu nimic perfuziile cu sânge de copil pe care se spunea că le face săptămânal. Am remarcat doar ochii lui zglobii care pentru o clipă s-au intersectat cu ai mei. M-a surprins faptul că pupilele îi mișcau într-una, neliniștite, refuzând să se fixeze pe imaginea unui lucru anume. Dacă se uită în furnal? Am auzit ecoul gândului cuibărit în mine. Dar nu s-a uitat. Ajuns la doi metri de mine s-a oprit și l-a întrebat ceva pe directorul Bucur. Acesta i-a răspuns binevoitor. După care privirile lui au lunecat peste scheletul de metal și peste capetele furnaliștilor aflați la câțiva metri în fața sa. ”Noroc Bun, tovarăși!” s-a auzit glasul său răgușit, venit parcă de foarte departe. A plecat însoțit de scandările celor prezenți: ”Ceaușescu și poporul! Ceaușescu și poporul!” Mi s-a făcut milă de el. Marele om nu era decât un biet bătrânel. ”Ai grijă! Ai grijă!” am auzit șoaptele oaselor mele și am simțit groaza poverii întunericului din interiorul meu.

Mi-am adus aminte că în copilărie, oamenii care locuiau în satul Reia, unde mergeam la sora mamei mele mă porecliseră Ceaușescu. Nu știam cine este acest personaj. Dar mi-au spus că seamăn foarte bine cu el. Mă strigau cu numele său încât mi se părea că în mine trăiește altă persoană. Nu-mi plăcea porecla și nu înțelegeam cum altora le face plăcere să mă strige cu numele acelui necunoscut ilustru și aveau impresia că mă alintă în acest fel. Mai târziu, când am realizat cine este Ceaușescu am recunoscut că seamăn cu el: aveam fața mică și ovală, urechile depărtate de cap, eram lins de vacă deasupra frunții și când vorbeam gura mi se jimba asemenea lui. Dar nu-mi plăcea să fiu în pielea altui personaj. Simțeam nevoia să fiu doar eu și atât. Atunci am realizat că de fapt viața mea nu este decât o parodie a unui drum pe care ar fi trebuit să umblu și care a fost trasat de Dumnezeu pentru mine chiar înainte de nașterea mea. Un drum de care m-am îndepărtat încă de la naștere. Eram conștient că atunci când voi reintra în veșnicie o să fiu la mari depărtări de traiectoria inițială a sufletului meu.

Când am crescut am uitat de porecla cu care mă alintau în copilărie oamenii din satul Reia.Când am revenit în acele locuri ei înșiși o uitaseră, cum, cred, mă uitaseră și pe mine.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!