poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3868 .



Fata
personale [ ]
iubitului meu, la mulți ani!

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Adina Ungur ]

2010-12-19  |     | 





Fata
(love is in the air)


Să nu mă întrebați cum mă cheamă că nu prea știu ce să vă zic. Nu știu, mama mi-a zis în foarte multe feluri. Păpușică, puiuță, turturică, iepuraș, șobolancă, fetițucă, juribușcă, pițetă, fluturaș, câine, japiță, bandită și fetiță. După care, „fata”. Și fata în sus, fata în jos, de până la urmă, așa mi-a rămas numele. Fata!

Of, uneori mă simt tare singură și neînțeleasă, dar trebuie să recunosc faptul că am noroc cu mama. Pentru că mama este singurul om de pe pământ care mă înțelege și care știe tot ce vreau eu să-i spun, chiar dacă nu zic nimic. Că, nu știu să zic nici un cuvânt, încerc din răsputeri să-i spun câte ceva, dar nu-mi iese decât silaba „mi” sau „ma”. Singurul cuvânt pe care zice mama că l-aș pronunța destul de aproape de adevăr este „vreau”, cu „m”. Adică, „mreau”. Dar mama se uită la mine și știe tot. Uneori ne privim și ne declarăm iubire, eu stau la fereastră și ea în pat sau la calculator. Îi trimit bezele și gânduri de iubire și ea le înțelege, doar cât ne uităm una la cealaltă. Și mă alintă, îmi zice o grămadă de cuvinte frumoase. Lumea zice că noi, eu și fratele meu, nu avem cum să fim expresivi, că nu ni se citește nici un sentiment pe chip, dar pe cuvântul meu că nu-i adevărat! De fiecare dată mă întristează să aud cât de superficiali sunt oamenii. Dar vă rog frumos să o întrebați pe mama. Că ea ne înțelege. Și știe exact ce vrem și ce simțim. De altfel, nici nu am întâlnit un om care să cunoască atât de multe limbi străine.

Mama vorbește cu caprele și ieduții. Face, exact ca ei. Cu câinii. Cu găinile și cu cocoșii. Cu oile. Cu maimuțele. Cu ciorile și cu porumbeii. Și cu puii de pisică. Oamenii ar zice că-i într-o ureche, dar eu o înțeleg perfect și o admir pentru asta! Pe cuvântul meu! Am constatat că mama seamană cu mine. Ea seamănă cu mine, nu eu cu ea. Atâta doar, că ea nu poartă blana tot timpul pe ea. Nu știu de ce, oamenii ăștia mari, au așa de multe blănuri, detașabile că umplu toată casa cu ele. Și o piele, exagerat de sensibilă, de care eu am grijă întotdeauna să nu o rănesc cu gheruțele, mai ales pe mama, când îi sar în brațe.

Dar oamenii mari au și multe ciudățenii. Uneori mă uit la ea, cum intră în baie, în baia mea, își dă jos blana sau blănurile detașabile și pune multă apă pe ea. Mi-e milă de ea, o privesc cu tare multă compasiune, nu prea înțeleg de ce face asta, probabil se pedepsește singură. Mă uit din nou la ea, o verific, să văd dacă e totul în regulă și mă aștept să aibă un chip de pisică plouata, dar nu, ea pare ok. Pe mine, Doamne ferește să picure niște apă, că fug, cât văd cu ochii. Ciudățenii, cum ziceam.

Mama nu vrea să se maturizeze, nicicum. Când e acasă, se joacă aproape tot timpul. Sare în sus, vorbește pe mai multe voci și în mai multe limbi, cântă și vorbește ore în șir, cu mâna la ureche. Mai ales, seara. Poate să cadă casa, (casa mea), poate să se întâmple orice, pot eu să trec prin fata ei și să mă pun în brațele ei, să mă mângâi pe lângă ea, că nu mă ia în seamă, când vorbește cu mâna la ureche. Cea mai mare bucurie a mea e atunci când o aud că zice „pusi, pa!”. Atunci se termină cu vorbitul și poate în sfârșit să se ocupe de mine. Și eu sunt copilăroasă, deși am avut de două ori puișorii mei. Alerg prin casă și câteodată ne punem la fereastră cu mama și le înjurăm pe păsări. Că trec așa cu nonșalanță și zboară prin fața nasului nostru. Ah! Fripturi adevărate!

Mama face teatru. Poate de-asta știe ea exact ce simt eu, chiar dacă exprim totul nonverbal. Cum vă spuneam, seamănă cu mine! Ea știe exact ce și cum e cu mine, uneori zice că sunt o artistă. Câteodată nu-i place să mă urc pe bufet sau pe pat și când mă descoperă, de multe ori nu am chef să mă dau jos. Sau nu apuc. Și atunci, ea se apropie, îmi zice cu voce răspicată „jos!” și ridică mâna să-mi dea o pălmuță peste fund. Dar, bineînțeles că îi cunosc slăbiciunile și interpretez, de minune. Îmi las capul în jos, îmi trag ușor urechile pe spate, închid ochii, îmi bag capul între umeri și strâng tare din sprâncene. La faza asta, mama e topită. Înțepenește. Scap întotdeauna. Nu mă poate lovi și uneori chiar mă lasă în pace. Zice că sunt atâta de expresivă, cum mă predau și îmi cer iertare, încât ea nu mai poate face nimic. Îi cunosc eu toate slăbiciunile, nu degeaba e mama mea. Când mă mângâie, mama are un miros frumos, al ei. Ea zice că o calmez iar mie îmi place să-i adulmec bucuria. Nu e nimic mai plăcut pe lume, decât să simți dragostea oamenilor.

Mai nou, casa noastră mai are un locuitor. La început n-am știut exact ce e cu bărbatul acela în casa mea și ce vrea el de fapt. Sigur că înălțimea lui, faptul că are o voce mai groasă, că se mișcă diferit prin casă - adică prin casa mea - toate lucrurile astea m-au cam bulversat. Pentru că mie nu-mi prea plac musafirii. Nu-mi plac, nici măcar atunci când stau câteva ore la mine în casă, ce să mai zicem de dormit aici, în spațiul meu, casa mea, universul meu. Tare greu cu musafirii! Sigur că, fiind o curioasă prin natura mea, am și momente ceva mai bune, când ei stau liniștiți în bucătărie și eu, ascunsă pe undeva, îi pot privi și analiza. Dar, cu toate astea, tot îmi sunt destul de antipatici, pentru că în general musafirii sunt imprevizibili. Au chef, aproape de regulă să pună mâna pe mine, ceea ce nu-mi convine întotdeauna. De când cu prezența acestui om, mama a început să strângă mai mult prin casă, să fie mai atentă cu lucrurile pe care le trântea peste tot și în care îmi puteam eu face de cap. Și a început să gătească. Ba, mai mult și el gătește. La început, nu ne-am prea placut, el scotea sunete ciudate către mine sau făcea cu piciorul cumva spre mine. Era imprevizibil, tot timpul îl țineam sub observație. Bineînțeles că nu mă apropiam de el, deși, nu mai puteam de curiozitate. Greu m-am prins ce rol are omul ăsta în casa mea. Recunosc, mi-a fost antipatic, cum ar putea să nu-mi fie, câtă vreme, eu nu mai sunt pe primul loc în viața mamei mele? Pentru că, am observat eu bine, cum apare el, casa începe să strălucească, mama se mișcă mai repede, ei se pun împreună la masă și mai ales, stau lipiți unul de altul și tot vorbesc. Și cum să nu-mi fie antipatic, pentru că atunci când vine el, eu nu am voie în pat. Apoi, în loc să mă mângâie pe mine, îl mângâie pe el și-l ține în brațe, ca pe un copil. Mai mult chiar, îi spune vorbe frumoase și din când în când îi zice câte ceva și despre mine. El nu crede nimic. Ca să o ajut pe mama, să nu pară într-o ureche, într-o zi, când el mi-a dat ceva de mâncare, m-am lipit de piciorul lui, discret, să înțeleagă că-i mulțumesc. Dar el, nimic. Nu o crede pe mama și basta! „uite, îți mulțumește”, zicea mama, dar el nimic. Râde de ea, ca și cum, noi, nu am avea sentimente și suflet. Sau ca și cum noi, am fi niște nesimțite, din naștere. Multe nu știu oamenii, multe! Nici măcar în brațe la mama nu am ce căuta, când vine omul acesta acasă. Ziua nu mă apropiam de el, că mă temeam. Dar noaptea, când ei adormeau, intram pe furiș în cameră, mă urcam, ca o adevărată felină ce sunt, fără să-mi simtă prezența, în pat și încercam să-l privesc și să-l miros, pe ciudățenia asta de bărbat. Să-i descopăr misterul. Mă gândeam eu că nu poate fi unul dintre oamenii aceia răi, câtă vreme mama l-a adus acasă. Așa că între timp, i-am înțeles taina. Chiar dacă el credea că sunt urâtă pentru că blănița mea este complet neagră, bărbatul acesta este un om bun. Sigur, relația cu el, nu se va compara niciodată cu ceea ce simt pentru mama, care mă înțelege și cu care comunicăm extrem de bine, chiar dacă el nu vrea să creadă că eu și ea vorbim aceeași limbă. Seara, când ea aprinde lumânări și ei se retrag în cameră de se îmbrățișează, am înțeles că el trebuie să-mi fie probabil, un fel de tătic, pe care nu doar că l-am acceptat, dar îl și iubesc un pic. Cu toate că, atunci când e el acasă, eu nu am voie în pat sau în brațele mamei. Uite că se face seară. Liniștea se lasă peste oraș și mama e din ce în ce mai fericită. Ei se îmbrățișează și se încălzesc sub plapuma de iarnă. Ii spun la mama că o iubesc, îi transmit gândul meu, de acolo de pe bufet și o las să se iubească. Casa mea se umple de miresmele acelea ale bucuriei, pe care un simplu om nu le poate adulmeca. Între timp, am priceput taina. Nu e nimic mai plăcut pe lume, decât să simți dragostea oamenilor. Eh, e iarnă și mă gândesc că în curând o să vină și luna pisicilor... Bine, nu-i nimic, o să dorm de-acum, pe calorifer! Asta e! „Love is in the air”. Mreau, mreau, mreau.

19 decembrie 2010

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!